ALERTĂ NOUTĂȚI!

Băieţi, în zadar o stimulaţi, nu mai creşte… (II)

Băieţi, în zadar o stimulaţi, nu mai creşte… (II)

de Ovidiu Hurduzeu

„Ca să exiști, fă un împrumut“, „Ca să trăiești bine, fă plinul la mașină!“ Totu-i cool, e… wow! e… viitorul!

Pentru a menține în funcție o societate hipercomplexă este nevoie de energie și de bani cămătărești. Împrumuturile sunt arterele prin care circulă energia ieftină, sângele industrialismului. Hidrocarburile greu de scos din pământ schimbă însă datele problemei. Apare o situație neîntâlnită până acum, care afectează în mod radical sistemul economic: energia devine fie prea scumpă pentru consumator, fie prea ieftină, prin urmare, neprofitabilă pentru producător. Într-o economie lipsită de creștere, când lumea este deja îndatorată până peste cap, consumatorii nu-și pot permite prețuri mari la energie. Un preț mai mare de 100 de dolari pe baril aruncă în recesiune economia globală. Dacă scade prețul la pompă, consumatorul sărăcit jubilează, dar nu şi producătorul care scoate țițeiu de la șase kilometri sub apa mării. La un preț mai mic de 90 de dolari barilul, nu-i profitabil să instalezi o platformă de foraj marin de mare adâncime.

Intrăm astfel într-un cerc vicios. Prețurile mari limitează consumul energetic iar reducerea consumului scade prețul energiei până la punctul în care țițeiul sau gazul devin neprofitabile de exploatat. Nu contează cât petrol și gaz au mai rămas în pământ – există încă o cantitate enormă –, contează cantitatea pe care ne permitem, din punct de vedere financiar și ecologic, s-o exploatăm în mod sustenabil. Fără investițiile de capital, sub formă de debt-money (bani împrumutaţi), petrolul și gazul ar sta îngropate unde le-a lăsat Dumnezeu. (Nu luăm aici în discuție limitele ecologice pe care le presupune exploatarea resurselor de „energie murdară“, gazul de șist, petrolul extras din șisturile și nisipurile bituminoase.)

Energia scumpă dă peste cap sistemul de creditare. În societatea tehnoglobalistă rolul creditului este de a „rezolva“ problemele legate de hipercomplexitatea păguboasă. Hipercomplexitatea se manifestă prin supraproducție industrială, piețe uriașe de desfacere, birocrații statale și private (companiile transnaționale), o enormă aglomerare de gadgeturi și mijloace redundante, proliferarea superfluului și a insignifianței. Producția pe scară largă și la capacitate maximă asigură costuri unitare scăzute dar generează gigantice surplusuri. Marea bătaie de cap a modelului industrial nu este partea de producție, ci distribuția și consumul surplusului. Soluția standard: creditul de consum și deprecierea planificată. În Economia libertății. Renașterea României profunde1, Kevin Carson descrie cu acuratețe sistemul de distribuție de tipul „supply-push“ cerut de producția de masă.

Sistemul financiar actual favorizează supraîndatorarea întrucât sunt necesare împrumuturi colosale pentru a rezolva problemele legate de o economie supradimensionată. Este nevoie de ban cămătăresc pentru a administra hipercomplexitatea, pentru a produce și consuma surplusul industrial. Până la un anumit punct, sunt favorizați marii datornici, dobânda scăzând pe măsură ce datoria creşte.

Dacă împrumut 200 de dolari pentru câteva zile de la un cămătar din Ferentari, camăta este foarte mare, pe an poate ajunge și la 3000%; la zece mii de dolari împrumutați „pe cartea de credit“, în SUA, dobânda este în jur de 18%; pot să cumpăr o mașină în baza unui împrumut cu dobândă de 11% și o casă cu un credit ipotecar a cărei dobândă nu depășește 4.5%. Dacă sunt Germania, împrumut 100 de miliarde și dobânda este -1 (dobândă real negativă). Acest mecanism de creditare își atinge limita în momentul în care costurile și riscurile legate de hiperdatorie devin mai mari decât valoarea datoriei însăși. În acel moment sistemul financiar se găsește în situația de a nu mai putea oferi noi credite. Observăm cum, în contextul actualei crize, condițiile de creditare devin tot mai „strânse“, pe de-o parte, iar pe de altă parte, din ce în ce mai puțini își permit să recurgă la noi împrumuturi. De pildă, creditul ipotecar se acordă din ce în ce mai greu iar numărul cumpărătorilor care își permit să se împrumute la bancă pentru a-și cumpăra un automobil scade mereu. A conduce un automobil – observă analistul Steve Ludlum – nu generează un venit. Automobilul nu se plătește pe sine pe măsură ce se uzează. Nici nu plătește costul carburantului consumat, nici cel al întreținerii sale sau a structurii stradale. Toate acestea se plătesc prin noi și noi împrumuturi.

Oricât petrol am scoate din pământ, producția de energie provenită din surse neregenerabile nu mai crește în mod semnificativ. La mijlocul deceniului trecut s-a atins cota cea mai înaltă, temutul peak-oil. În prezent, suntem de partea cealaltă a versantului, ne rostogolim spre necunoscut. Se estimează că în 2014 costul de producere al unui baril din „noul petrol“ va fi de peste 100 de dolari, prea scump pentru consumatorul din economiile avansate. În SUA, pentru stilul de viață american, 4 dolari galonul înseamnă „linia morții“ de unde începe terenul minat.

Adio, suburbie de tip american! Peste câțiva ani, vilele construite în câmp, la marginea Bucureștiului, vor fi năpădite de buruieni și se vor scufunda în noroi. În cel mai bun caz, unele dintre gated communities dâmbovițene, dependente acum de naveta cu merțanul la oraș, se vor transforma în sătuce semiautarhice în genul „dacelor“ rusești, capabile să-și asigure propria hrană prin practicarea agriculturii tradiționale. Energia scumpă și puținătatea banului vor face imposibilă dezvoltarea unei infrastructuri de tip urban sprawl. Suburbia americană s-a născut atunci când barilul de petrol costa mai puțin de 20 de dolari iar dolarul era moneda mondială convertibilă în aur.

Pentru prima dată în ultimii 200 de ani, Bucureștiul și alte mari orașe ale României se vor restrânge. Capitala, așa cum arată ea astăzi, este produsul hidos al industrializării comuniste. Capitala de mâine va fi un oraș la dimensiuni umane unde țăranii își vor aduce marfa la piață în căruță; bicicleta și transportul în comun vor fi principalele mijloace de deplasare. Supermarketul, alimentat non-stop cu marfă adusă de TIR-uri de la mii de kilometri distanță, își va da obștescul sfârșit. Odată cu el, va pieri oricare altă unitate economică construită pe baza lanțurilor lungi de aprovizionare. Va reveni băcănia din colț, produsele alimentare locale vor înlocui usturoiul „made in China“, strugurii italienești și roșiile provenite din ținuturile Anatoliei. Agricultura industrială, ineficientă și energofagă, va împărtăși soarta „industriei grele cu pivotul ei industria constructoare de mașini“. Capitala va trăi în simbioză cu satele din jur. Megaproiectele urbane ale lui Oprescu, plănuitele „coridoare de transport paneuropene“ cu rețele de autostrăzi pe „axa nord-sud“, „sud-vest“ sau „Pamânt-Lună“ vor intra în istorie drept „fantezii ale epocii petrolului“. Cu o singură excepție: va fi terminat, cu mari eforturi, canalul București-Dunăre. Transportul pe apă și pe calea ferată va înlocui în mare parte actualul du-te-vino cu automobilul și avionul.

Globalizare? Stat supranațional? Adio și n-am cuvinte! Într-o lume în permanentă restrângere, imperii hipercomplexe precum Uniunea Europeană vor împărtăși soarta Uniunii Sovietice. S-ar putea ca statul național însuși să se împartă în unități teritoriale mai mici și mai puțin complexe.

După două secole de dezmăț industrial, băieții deștepți de pe mapamond vor fi epuizat resursele abundente de șmecherie ieftină. Banul cămătăresc va fi incapabil să tot umfle valoarea bunurilor așa încât 1% din populație să-și permită bunuri și servicii, oricât de mare ar fi prețul la energie. Mașinăria de gonflare a bulelor va deveni piesă de muzeu, ilustrând ingeniozitatea maladivă a capitalismului din faza sa terminală.

PR-ul tehnocrației globale va încerca să cosmetizeze un timp realitatea, dar acțiunea necruțătoare a legilor ei nu va putea fi suprimată. Populația, din ce în ce mai îmbătrânită, îndatorată și sărăcită, va înceta să mai cumpere junk-ul, mărfurile-gunoi pe care și le permiteau locuitorii epocii petrolului. Țări mercantiliste, ca Germania ori Japonia, se vor afla în imposibilitatea de a-și vinde în toată lumea gadgeturile tehnologice. Unii autori prevăd că Japonia va fi prima națiune industrială reîntoarsă spăsit în epoca medievală. Țara Soarelui Răsare va restaura societatea grațioasă de artizani pe care a abandonat-o în scurta ei perioadă de nebunie industrială. Modelul „Go mediaeval!“ (Mergeți spre Evul Mediu!) va fi urmat, rând pe rând, de celelalte națiuni „avansate“. Până la urmă se vor prăbuși toate structurile societății industriale, construite pe energie concentrată ieftină, de la agricultură, armată, sistemul bancar și administrativ până la sistemul de asigurări sociale și baza de impozitare.

Deocamdată ne aflăm în plină patologie negaționistă. Dintre noii adicți, China refuză orice apel la rațiune. Pe zi ce trece își injectează în vene doze tot mai mari de progresism. Două sute cincizeci de milioane de chinezi vor fi mutați de la sat la oraș în următorii doisprezece ani, a hotărât guvernul chinez. Se doreşte ca șaptezeci la sută din populație – aproximativ 900 de milioane – să locuiască la orașe până în 2025. În următoarele două decenii, liderii chinezi plănuiesc să construiască anual câte un nou oraș. „Dacă jumătate din populația Chinei începe să consume, creșterea este inevitabilă“, a spus Li Xiangyang, directorul adjunct al Institutului de economie și politică mondială de la Beijing. „Acum această populație trăiește în zone rurale, unde nu consumă.“

Spre deosebire de China, drogații invederați (SUA, Europa, Japonia) își dau cumva seama că au o problemă dar apelează tot la vechile tratamente pe bază de creștere economică, globalizare și inovație tehnologică. Realitățile arată însă altfel decât dorințele lor deșarte: cercetarea tehnologică este tot mai scumpă și, statistic, se află în regres, iar noile „tehnologii verzi” nu au cum să aducă mântuirea colectivă. Din două considerente: energia verde scumpă este subvenționată de energia ieftină a carburanților fosili; energia eoliană, solară & Co. nu poate asigura enormul consum energetic de care are nevoie societatea modernă pentru a funcționa la parametrii actuali.

Care ar fi, deci, viitorul? După un scenariu optimist, va urma o perioadă pașnică de tranziție spre o economie și societate smerită. Va fi un fel de colaps controlat pe baza „modelului bizantin“.

Reputatul istoric și antropolog american Joseph Tainter susţine că prăbușirea societăților complexe este inevitabilă. Aceste societați răspund provocărilor la care sunt supuse prin „complexificări“ din ce in ce mai costisitoare2. În istoria omenirii, afirmă Tainter, o singură societate complexă, Imperiul bizantin, a evitat prăbușirea prin adoptarea unui model distributist de „simplificare sistematică“.

În prima parte a secolului al șaptelea, imperiul bizantin era în pragul prăbușirii, părând că va împărtăși soarta Imperiului roman (de Vest). Strategiile de „complexificare“ – creșterea birocrației imperiale și a armatei, creșterea impozitelor – nu puteau fi aplicate în condițiile unei populații secătuite și a unui imperiu mult restrâns geografic (arabii cuceriseră jumătate din teritoriile imperiului). Bizantinii au găsit însă o soluție distributistă salvatoare.

În jurul anului 659, au luat măsuri radicale pentru a micșora costurile de întreținere ale imperiului și au reenergizat populația. Printre altele, au simplificat în mod sistematic guvernul și armata, le-au dat pământ soldaților, transformandu-i din consumatori în producători; imperiul s-a dezurbanizat, orașele, de dimensiuni mult mai reduse, s-au restrâns pe vârful dealurilor; „simplificată“, educația a fost redusă la noțiuni elementare de aritmetică și povestiri hagiografice. Economia s-a dezvoltat în maniera feudală prin răspândirea latifundiilor autosuficiente. Soldatul-țăran lupta acum pentru credința, familia și pământul său, nu pentru gloria imperiului. Această „simplificare sistematică“, deși este cunoscută sub numele de Evul întunecat bizantin, a deschis o epocă luminoasă. În câteva secole, Bizanțul renăscut a devenit prima putere din Europa şi Orientul Apropiat.

„Modelul bizantin – scrie Tainter3– este o soluție de restaurare prin simplificare deseori recomandată pentru o societate modernă, o cale de urmat mai puţin vătămătoare pentru mediul înconjurator și climă, un mod de a trăi în limitele unui buget energetic mai redus… Bizanțul poate fi un model sau prototip al propriului nostru viitor, în linii mari dar nu în detalii specifice.“

La Întrunirea internațională distributistă de la Rășinari (2012), noi am propus distributismul drept „modelul bizantin“ de urmat, nu numai de către România, dar și de o Europă aflată în pragul colapsului economic şi civilizațional. Mișcările de decomplexificare contemporană – slow food, slow money, slow travel, slow media, cittaslow (anti-omogenizarea localităților) – ne atrag atenția asupra prețului enorm pe care îl vom avea de plătit datorită nesăbuințelor de până acum. Ele nu oferă decât remedii temporare și de mică anvergură.

Salvarea noastră ar fi o reformă distributistă amplă, care să ducă la schimbarea la față a societății moderne. Este însă un medicament greu de înghițit. În afara vieții creștine, șansele ei de reușită sunt minime. A reveni la înțelesul simplu al lucrurilor implică asceză, luptă împotriva prea multului care urâțește omul și-l separă de Dumnezeu. Fără o despătimire a vieții materiale, fără să revenim la armonia și firescul unei existențe trăite în dragoste și smerenie nu va mai exista un „model bizantin“ salvator. Probabil nu va exista nici civilizație.

Note

1 Bucureşti, Ed. Logos, 2009.
2 Joseph A. Tainter, The Collapse of Complex Societies, Cambridge University Press, 1988.
3 Joseph A. Tainter, Tadeusz W. Patzek, Drilling Down: The Gulf Oil Debacle and our Energy Dilemma, Springer, September 16, 2011, Kindle Edition.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Arhivă articole