de Ovidiu Hurduzeu
Dan Puric a dat naștere unuia dintre cele mai neînțelese fenomene culturale ale Tranziției. Ciracii așa zisei “elite” au încercat din rasputeri să-l înghesuie în patul procustian al unor “ism”-uri: naționalism, ortodoxism, legionarism, vedetism. Niciun “ism” nu a putut să explice popularitatea sa across the board, fascinația exercitată de Dan Puric asupra unor oameni care aparent au prea puțin în comun unul cu altul. Publicul cu dare de mână de la Ateneu, cel care l-a aplaudat furtunos in timpul conferințelor sale despre “omul frumos” și umor, este diferit de audiența formată din creștini ortodocșii, ascultându-l cuminți cum istorisește despre martirii neamului. Dan Puric nu atrage poporul prin constanța discursului, ci prin constanța atitudinii și a unui mod radical diferit de “a pune problema”.
Discursul lui Dan Puric nu este nici nationalist, nici ortodoxist, nici simplu spectacol mediatic. Actorul “se miscă” in cadrele traditionale ale vietii românului, intre persoană si neam, afirmand legatura indestructibila dintre ele. Daca Dan Puric ar fi fetisizat neamul, transformandu-l intr-o abstractiune sau obiect de negot, ar fi căzut intr-un nationalism desuet – un Vadim Tudor cu ștaif. Daca ar fi ridicat in slavi “individul” monadic si intersanjabil, cu Dumnezeul său interior si patinarile relativiste, ar fi clonat discursul umanist-liberal al elitelor dezântrupate. In ambele cazuri, discursul s-ar fi dezumflat odata cu trecerea timpului. Puric insa “creste” chiar si atunci cand nu vorbeste de ortodoxie. Si “creste” fiindca le vorbeste romanilor pe limba lor. Nu e in spiritul vremii, ci in spiritul celor care, inca “sub vremi”, stau sa se trezeasca. Actorul incearcă sa recupereze la nivel ontologic ceea ce “elitele” au distrus in planul valorilor, mentalitătilor si sensibilitătilor culturale.
De douazeci de ani, “elitele” ne tot forteaza sa luam parte la infruntări trucate si drame inventate , sa vehiculam false dileme. Ne obliga sa reactionam stramb, contra naturii noastre, sa judecam in termenii unei singure ideologii: liberalismul ateu pe care insa ni l-au prezentat in ambalajul unor ideologii “rivale”: individualismul si colectivismul, socialismul si capitalismul. Dan Puric a dat in vileag cacealmaua si a marturisit Adevărul.
Fenomenul Puric oferă însă si o importanta lectie in plan social-politic: nevoia unui model romanesc de repunere a țării in normalitate. Avem nevoie de o ALTERNATIVA politica menita sa inlature efectele dezastruase ale pârjolului spiritual, cultural si economic.
Foarte putine sunt personalitatile noastre care insistă asupra legaturii dintre transcendent si problemele identitatii individuale si nationale, dintre transcendent, libertate, responsabilitate si respectul de sine. Viitorii oameni de stat ai Romaniei, cei care, chemati de popor, vor prelua fringhiile puterii din mainile iresponsabilei clase politice de azi- vor trebui sa-i urmeze exemplul si sa readuca dimensiunea ontologica in discursul politic contemporan.
Aceasta cerinta nu este un moft ortodox, nici un atavism tribal, nici o nostalgie agrariana sau impuls legionar. Este conditia fundamentala a supravietuirii adevaratei democratii in Romania.
Ce a insemnat pentru romanul de rand democratia in ultimii douazeci de ani? Relativizarea tuturor normelor axiologice si morale, corectitudine politica, criza autoritatii, coruptie, reducerea vietii la o goană dupa castiguri materiale imediate, inegalitati “strigatoare la cer”, umilință, disperare, un viitor inchis. Timpuri preapocaliptice, asa cum bine le numeste parintele Justin Parvu.
Ce au înțeles prin democratie “elitele culturale” si clasa politica? In cel mai bun caz, un sistem normativ adus din afara, cateva instrumente functionand haotic cum ar fi separarea puterilor executive, legislative si juridice, libertatea cuvantului, garantarea proprietatii. In general, au vazut in democratie doar o sulemeneală menită sa le acopere ignoranta, jaful si lipsa de scrupule.
In afara catorva momente din istoria postdecembrista – primele luni de libertate, Piata Universitatii – democratia nu s-a manifestat in Romania ca un suflu datator de viata noua, o energeia actionand ca “putere” (vechiul sens aristotelic al energiei). Redusa la niste norme juridice, o arma ideologică in mainile unor elite nereprezentative si un discurs politicianist dintre cele mai ieftine, democratia a functionat la cota de avarie.
In ochii “elitei” culturale si a politicienilor capitularzi, nu apartii “comunitatii democratice” daca nu te-ai reconstruit in românul de plastic – românul-carte-de-credit si romanul-pungă-de-unică-folosinta, – varianta utilitara a individului monadic al neoliberalismului. Aceasta reclamă in primul rand sa te smulgi din “constrangerile transcendente”, “exterioare” naturii tale: religia si familia, obiceiurile si traditia, neamul si tara ta. Romanul viu, in carne si oase, persoana autonomă si responsabilă, legată in mod organic de aproapele sau – cu alte cuvinte locuitorul României profunde – nu apartine “regimului democratic”. El este bun doar sa pună stampila pe buletinul de vot, odata la patru ani. In restul timpului, ramane legionar, fascist, paseist, homofob.
In 29 septembrie 1994, dizidentul anticomunist si omul de teatru Václal Havel, la acea data presedintele Cehiei, a facut la Universitatea Stanford o declaratie uimitoare: experienta transcendentei, departe de a fi un impediment pentru democratia occidentala, ar fi cea mai eficienta cale de raspandire a ei pe plan mondial.[1] Dan Puric nu este interesat de democrația universală, ci de soarta neamului romanesc. Discursul său rezoneaza insa cu cel al lui Havel: transcendenta nu se afla in raport de incompatibilitate cu valorile democratice. De fapt, cea mai mare primejdie la adresa democratiei o constituie astazi “cultura nihilista a liberalismului economic” – ne avertizeaza Phillip Blond in recenta sa carte, Red Tory: “Liberalismul a promovat un individualism radical; aruncand la lada de gunoi presupusul despotism al obiceiurilor si traditiilor exercitat asupra adevaratei infloriri a naturii umane, a produs un “eu” găunos care nu crede in valorile comune si credintele mostenite. Dar creind această fiintă pur subiectivă, liberalismul a creeat de asemeni o nouă si de-a dreptul înfricosatoare tiranie. Pentru a-i dezbraca pe oameni de mostenirea lor culturala…este nevoie de o autoritate centralizata excesiva. Guvernarea persoanelor virtuoase este inlocuita de controlul explicit si centralizat al statului, care detine monopolul asupra violentei si trebuie sa supravegheze politieneste, prin moduri mai mult sau mai putin subtile de coercitie, atat sanctitatea contractului cat si a modurilor in care fiecare individ liber ar putea sa incalce libertatile celorlalti. In acest fel, suprematia individului unic, singur si izolat se converteste rapid in suprematia autoritatii statale, unice si de necontestat”.[2]
Comunismul si liberalismul ne-au obligat sa regresam la nivelul entitatii biologice supuse proceselor de ingestie/digestie. In ultimii douazeci de ani, totul a devenit de vânzare, totul este dedicat consumului. Viata individului este canalizată catre un singur scop: realizarea de produse “digerabile” si creearea premiselor necesare pentru ca aceste produse sa fie consumate in totalitate, cat mai repede si de cati mai multi. Criza economica este o “indigestie”, o perioada in care consumatorul, din varii motive, nu mai are capacitate de ingurgitare.
La nivelul animalului consumist nu poate exista decat o democratie a instinctelor si a patimilor. O democratie fara chip, a carui corp (instrumentele democratiei) este angrenat sa sustina procesele de ingestie/digestie. La acest nivel “democratic” functionează România capitulardă, clasa politică si intelighenția.
Dan Puric mută discursul din planul animalului consumist, al ingestiei/digestiei în planul omului frumos si al iubirii. Este vorba de o schimbare radicală a registrului ontologic. Spus in termeni filozofici: ne deplasăm dintr-un univers materialist, fără finalitate (nonteleologic), in care “eul” hedonist, lipsit de determinatii, ramane inghetat in suficienta de sine, spre o lume vie unde transcendenta se personalizeaza și țâsneste din carnea imanenței însăși.
Ce inseamnă această schimbare de registru din punctul de vedere al “omului bănos”? “Omul bănos” plateste sa-l vada pe Dan Puric vorbind despre “omul frumos” intrucat doreste , timp de doua ore, sa se intoarcă acasa. Biletul de intrare la conferintele de la Ateneu este pasaportul lui pentru Romania profunda. Plateste pentru o fereastra spre un “altceva” decat conditia sa de consumator/ingurgitator, de CV pe doua picioare. Plăteste sa treaca dincolo de ecranul laptop-ului si de șpaga ce-o dă si primește. Identificandu-se cu imaginea omului frumos, revine la respectul pe care romanii il au pentru ceea ce-i transcende; fără transcendentă, ei n-ar fi putut exista ca persoane si ca neam.
Timp de douazeci de ani, “elitele” si clasa politica au vrut sa distruga respectul romanului pentru orice orizont care se intinde dincolo de procesele biologice ale ingestiei/digestiei. De aici, ura lor față de vecinătate, unde iesim sa ne intalnim cu aproapele. De aici, ura față de neam, locul unde iesim la intalnire cu martirii, sfintii, trecutul, prezentul si viitorul nostru. De aici, cultivarea agresiva sau insiduoasa a urâtului, minciunii, falsului care ne transforma din icoane în platouri de beton. Si mai presus de toate au tinut mortis ca romanul sa scuipe pe Adevar.
Dan Puric ne ofera un “one man show”. Ridică temperatura si schimbă registrul ontologic pe scenă sau într-o sală de conferinte. Din păcate, odata reintors in lumea sa, omul bănos recade în rutina ingestiei/digestiei. Pana la urmatoarea conferintă a lui Dan Puric nu mai aude transcendentul care-i adresează chemarea…

Iata de ce lucrarea inceputa de Dan Puric asupra mintii si sufletului trebuie continuată printr-o lucrare rabdatoare, chiar jertfelnica, asupra institutiilor statului si a clasei politice. Parafrazandu-l pe Havel, as spune ca democratia noastra, daca vrea sa aiba vreo sansa de success, trebuie sa fie patrunsa de respectul romanului fata de ceea ce-l transcende si fata de-o ordine non-materiala care nu salasuieste gnostic doar inauntrul fiintei noastre, ci si in exterior, in institutiile si faptele banale de zi cu zi. Avem nevoie de o onto-democratie. Instrumentele democratiei sunt indispensabile dar ele raman moarte daca nu sunt animate de o “radiatie datatoare de viata”. Emanatiile “democratice” degajate de procesele ingestiei/digestiei nu vor schimba vreodata la față România. Cand insa spiritul democratic se va undui din Duh si va lucra cu el, fara confundare, in milioane de romani, democratia va constitui, in sfarsit, campul de forte unificatoare al societatii noastre. Transfigurati de suflul onto-democratiei, vom deveni pe deplin “personali”. Persoane intr-o țara-eveniment.
Daca insa viitoarea noastra clasa politica nu va sti “sa-i citeasca” pe cei doi oameni de teatru, Havel și Puric, următorul scenariu este mai mult decat previzibil.
Categoria “transcendenței in imanență” se va degrada rapid. Cei doi termeni se vor separa in mod radical si se vor indeparta de Viata. Primul, se va intepeni intr-o eternitate abstracta, un fel de esenta metafizica – o noua versiune a Individului-Dumnezeu cu surogatele lui Statul, Salvatorul neamului, Antihristul. Al doilea termen, imanenta, abandonata de transcendenta vie, in persoană, se va târî in carjele unei istorii epuizate careia nu i-a mai ramas decat depravarea si parsivenia.
Nu-i lesne de imaginat ce se va intampla cand omul bănos , sătul de atâta depravare, se va identifica cu Salvatorul neamului si se va înrola in armata Antihristului.
Dimineata, la prima oră de curs, in unele licee din SUA, li se transmite elevilor la megafon. “You can have a good day, or a bad day. The choice is yours” – Puteti sa va faceti ziua buna sau proastă. Alegerea este a voastra”
Măcar de data asta sa nu mai alegem strâmb.
[1] Havel si democratia transcendenta in Ovidiu Hurduzeu, “Sclavii fericiti.Lumea vazuta din Silicon Valley”, Editura Timpul, Iasi, 2005, p.223
[2] Phillip Blond, “Red Tory.How Left and Right Have Broken Britain and How We Can Fix It,” Faber and Faber, London, 2010.