de Ovidiu Hurduzeu
In România neoliberalii/neoconservatorii, socialiștii , “elitele” intelectuale stipendiate si eurobirocrații se îndeamnă unii pe alții : “hai, nu mai sta pe gânduri , arde-l pe țăran!”. Deși satele românesti trăiesc un proces dramatic de depopulare, deși toată lumea se lamentează că “la țară au mai rămas bătrânii”, noul Comintern anti-țăranesc considera, încă din 2005, că “numărul celor care lucrează în agricultură este foarte mare, reprezentând 31 la sută din populalația activă a țării, ceea ce nu este un lucru bun”. [1] Oricare ar fi ciorovăielile dintre politicienii români, discordiile din sânul elitei și abordările diferite ale birocraților cu privire la liniile de dezvoltare ale României – un lucru rămâne bine înfipt în mințile noilor cominterniști: tăranul trebuie să dispară. “O țară în care agricultura produce atât de puțin, sub opt la sută din PIB, în care numai doi la sută din toată agricultura este fiscalizată, seamănă cu India, este o țară care nu există. Sper să înțelegem că, deși țăranul român ne este foarte drag, fermierul european este singurul care trebuie sa existe” – a spus-o fara perdea un fost ministru liberal al finanțelor “[2].
Cand spun “neocominterniști”, nu folosesc o figură de stil. Pentru Marx si Engels, agricultura țărănească de subzistență nu este de nici un folos într-un stat modern industrializat. Din perspectiva marxistă și liberală, industrializarea presupune concentrarea proprietății și a producției și același lucru este valabil pentru agricultură; superioritatea marilor unități se vrea un adevar irefutabil. Moartea agriculturii țărănești, inevitabilă și întru totul de dorit, este o dogmă pe care Marx o împărtășește cu economiștii secolului al XIX-lea. Ii desparte doar faptul că, pentru Marx, revoluția proletară urma să socializeze marile unități agricole. In rest, față de țărani, Marx arată antipatia și disprețul pe care le regasim la bolșevico-neoliberalii de astăzi; îi consideră un simbol al înapoierii, provincialismului, obscurantismului religios și ineficienței, o categorie socială tocmai bună de aruncat la lada de gunoi a istoriei.
Pentru Lenin, principalul obiectiv al revoluției proletare era luarea puterii. Precum Marx, Lenin recunoștea că “apărarea micii proprietăți este reacționară; fiind îndreptată împotriva economiei capitaliste pe scară largă întârzie dezvoltarea socială și ascunde obiectivele luptei de clasă” . Din rațiuni strategice, Lenin a considerat însă că țărănimea poate sluji uneori cauzei bolșevice: “Trebuie să sprijinim țărănimea (în nici un caz ca o clasă de mici proprietari și mici fermieri) în măsura în care țărănimea este capabilă de o luptă revoluționară …” [3]
Stalin nu a lăsat nici el vreo îndoială asupra rolului instrumental al țărănimii, de simplă unealtă în mâna bolșevicilor. “Unii cred că problema fundamentală a leninismului este problema țărănească, că punctul de vedere al leninismului este problema țărănimii, rolul și poziția ei. Este complet greșit. Problema fundamentala a leninismului, punctul lui de plecare nu este problema tărănească ci problema dictaturii proletariatului. Problema care se pune aici este de a acorda sprijin acelor mișcări și lupte care în mod direct sau indirect ajută mișcarea pentru eliberarea proletariatului, acele mișcări care fac jocurile revoluției proletare, acele mișcări care ne permit sa transformăm țăranul într-o masă de rezervă și un aliat al clasei muncitoare.”[4]
In anii 20 ai secolului trecut, Cominternul (Internaționala a III-a, înființată de comuniști în 1919) a depus eforturi considerabile pentru a-i transforma pe țăranii din Estul-Europei în uneltele “revoluției proletare”. Cominterniștii plecau de la premisa că revoluția rusă putea fi duplicată în țări cu o structură economică și socială similară. Credința lor era că între Rusia imperială și Estul-Europei dupa 1917 exista o mare asemănare. Intrucât bolșevicii considerau Estul-Europei o regiune economic “înapoiată”, misiunea și strategia lor se focaliza pe atragerea masele țărănești după următoarea schemă: țăranii săraci trebuiau să devină aliați; tăranii mijlocași sa fie “îmbrobodiți” sau neutralizați ( cominterniștii duri susțineau mai degrabă neutralizarea lor) iar kulacii (chiaburii sau țăranii înstăriți), dati la o parte.
In Estul-Europei, “puterea sovietică” s-a lovit însă de “puterea țărănistă” iar jocurile cominterniste au fost dejugate de ,,populistii” agrarieni. Despre acest adevăr istoric nu se suflă un cuvânt ăn România. De treizeci de ani, “elitele” antinaționale, nu pierd nici o ocazie să ne spună cât de mare a fost și este bolovanul “maselor țărănești” agățat de gâtul României moderne. Când vorbesc de perioada anilor 20, 30 bolșevico-liberalii nostri pun semnul de egalitate intre “populisti” și autoritarism, între desființarea parlamentarismului și masa electorală românească de “țărani neolitici”, între “reprezentările arhaice, puternic mitologizate” de natură țărănească și violența “exercitată direct în numele colectivității” . Aceasta descriere face parte din teza “modernității ratate” mult îndrăgită de Horia Roman Patapievici[5], o teză la fel de validă precum “analizele științifice” privitoare la Europa de Est ale Cominternului.
In anii 20, Romania și Estul Europei nu au căzut pradă amăgirilor și uneltirilor bolșevice tocmai datorită faptului că regiunea se afla in plină “revoluție țărăneasca”. In anul 1930 istoricul englez David Mitrany scria că reformele agrare de la sfârșitul Primului Razboi Mondial au dat naștere la “o revoluție socială pe aceeași scară ca revoluția liberală din secolul al XIX-lea. Puterea aristocrației latifundiare în Europa de sud-est fusese menținută prin puterea statului. Prin slăbirea statului, și a rolului aristocrației în afacerile de stat, clasa țărănească si organizațiile ei politice au solicitat exproprieri, schimbând complet economia regiunii, de la una bazată pe marile latifundii la o economie țărănească descentralizată.”[6]
Cominternul s-a lovit de doua bariere formidabile. In primul rând, țărănimea est-europeeană își regăsise, în sfârșit, demnitatea și identitatea națională; în al doilea rând, agitatorul bolșevic trebuia să îndoctrineze un țăran est-europeean mulțumit de reformele întreprinse și de partidele agrariene care îl reprezentau. Un astfel de țăran nu putea să fie decât ostil sau indiferent soluțiilor cominterniste de rezolvare a problemei naționale și a celei agrare. Deși situația era diferită de la țară la țară, în noile state din Estul Europei reforma agrară și sufragiul universal i-au oferit țărănimii un avantaj electoral copleșitor. Cum și-au folosit țăranii și reprezentanții lor această putere? Au sabotat ei procesul de modernizare a țărilor lor? Votul universal, de care au beneficiat, a reprezentat un eșec de proporții? Iar în cazul României, este oare adevărat că “acest eșec a paralizat pe termen lung rezistența fibrei sufletești la ispitele magice ale autoritarismului”, asa cum pretinde Horia Roman Patapievici?
Studii occidentale serioase dedicate mișcării agrariene din Estul Europei contrazic radical imaginea oferită nouă de bolșevico-liberalii de la Dunăre. Modelul agrarian propunea întregii Europe o “a treia cale” între capitalismul liberal și comunism. Țărăniștii, spre deosebire de fasciști, susțineau idealurile democrației și pluralismul politic. Precum distributiștii lui Belloc si Chesterton se pronunțau pentru răspândirea largă a micii proprietăți productive și se opuneau intervenției statului în viața personală și a grupurilor sociale. “Robia nu a dispărut” – declara Ion Mihalache – “munca liberă impozitată și protecționismul în comerț, iată formele moderne de iobăgie.”[7] Capitalismul liberal le repugna pentru că era dominat de banul cămătăresc (debt-money) și trata persoana ca o marfă. Fascismul si comunismul le erau dușmani întrucât masificau omul, distrugeau comunitățile organice și atentau la libertatea și demnitatea persoanei; agrarienii protejau relațiile de familie și gospodăria individuală în calitatea ei de unitate economică independentă. Odată ajunse la putere în Europa de Est, partidele agrariene au promovat dezvoltarea selectivă a industriei, comerțul liber cu vecinii, cooperativele și asociațiile voluntare, constituționalismul, impozite echitabile, guvernul descentralizat, pacifismul, reforma învățământului și seviciul public pentru tineri. Unul dintre obiectivele lor principale a fost creearea unei zone danubiene de comerț liber în centrul și estul Europei. [8]
Influența partidelor agrariene asupra țăranilor era atât de puternică încât “în anii 20, celor care urmăreau evenimentele din Estul Europei li se părea că viitorul regiunii era de partea țăranilor “verzi”, nicidecum de partea bolșevicilor “rosii” . [9] Lovindu-se de zidul “populistilor”, strategia agrară a Cominternului in Europa Centrala si de Est s-a făcut țăndări; dupa șase ani de la înființarea sa, bolșevicii au fost nevoiți să renunțe la “Internaționala roșie țărănească” (Krestintern), pe care o creeaseră în 1923.
La Congresul al VI-lea al Cominternului din 1928, Buharin și-a exprimat o profunda dezamăgire că Partidul Comunist Roman – a carui lideri erau în majoritate membrii ai minorităților naționale (ucrainieni din Basarabia, evrei, bulgari etc) – nu a fost în stare sa “canalizeze” spiritul revoluționar al țăranului român. În decursul anilor, bolșevicii au făcut mai multe încercări de a exercita o oarecare influență asupra Partidului National Țărănesc. La un moment dat, l-a invitat chiar să facă parte din “internaționala țărănească” de sub controlul Moscovei. Întâmpinați cu un refuz categoric, cominterniștii au fost nevoiți să bage coada între picioare. Nu le-a mai rămas decât să eticheteze agrarianismul drept “fascism agrar”. La a X-a întrunire plenară a Cominternului din iulie 1929, Kolarov, seful Partidului Comunist Bulgar declara că “există nu numai fascism social ci și fascism agrar. In țările agrare întâlnim încercări de formare a regimentelor de țărani care au un caracter fascist. În Cehoslovacia și România, avem deja forme de fascism agrar care, pentru a înfrânge revoluția proletară, i-au câștigat pe țărani prin mijloace demagogice cum ar fi apelul la apărarea proprietății private.”[10] Același Kolarov i-a criticat drastic pe cei care au subestimat caracterul fascist al guvernului țărănist din Romania.
La vremea în care Krestinternul trăgea obloanele, rivalul său de moarte, “Internaționala verde” a partidelor agrariene (numită Biroul Agrarian International) era la apogeul existenței sale.
Creată în 1923 la Praga, organizația ajunsese în 1929 să reunească saptesprezece partide agrariene din intreaga Europa (Partidul National Țărănesc adera la “Internaționala verde” in 1928). “Ceea ce le-a reunit – scrie Allan C. Carlson – a fost o nouă credință, una care amenința ambițiile și programele atât ale “dreptei” cât și ale “stângii”. Atașamentul agrarianismului față de gospodăria familială era mai puternic decât a oricărui partid conservator.” [11] Departe de a emana o stare de spirit arhaică, o repliere tribală asupra sinelui, “Internaționala verde” făcea apel la “ideea agrarianismului universal” și a “democrației agrariene”. Leaderul țărăniștilor cehi, Milan Hodza era convins ca “democrația agrară este legătura puternică pe care îi va uni pe oameni pe plan internațional, o unitate informală, organică si psihologică care va contracara orice atacuri venite de la dreapta imperialistă sau de la stânga bolșevică”.[12]
Cine își mai aduce aminte astăzi de “puterea țărănească” din anii 20? Lideri agrarieni de atunci , un Ion Mihalache, un Alexander Stamboliski, un Milan Hodza sunt dați uitării, șterși pe nedrept din memoria colectivă. În ciuda greșelilor pe care le-au făcut, partidele agrariene din anii 20 au demonstrat că țărănimea a știut să-și asume pe deplin responsabilitatea politică și noua sa misiune istorică .
Cominternistii de astăzi au făcut ceea ce bolșevicii nu au gândit vreodată. Iau pregătit țăranului condițiile necesare să dispară total, odată și pentru totdeauna.
Împotriva acestei nemernicii, se ridică astăzi la luptă patrioții României profunde!
[1] Iuliu Winkler, ministru delegat pentru Comert, “Curierul national”, 28 noiembrie 2005.
[2] “Cronica romana”, luni 26 noiembrie 2006.
[3] Citat de George D. Jackson in “Comintern and Peasant in East-Europe (1919-1930)”, Colombia University Press, 1966, p.31.
[4] Discurs tinut de Stalin la Universitatea Sverdlov (24 aprilie 1924), publicat in Pravda, No. 105 (11 mai 1924), p.2
[5] Mircea Platon, “Libertatea istoriei si istoria libertatii”, in A Treia Forta:Romania profunda, Editura Logos, 2008.
[6] David Mitrany, The Land and the Peasant in Rumania: The War and Agrarian Reform, London: Humprey Milford & Oxford University Press, 1930, pp. xxv-xxxi
[7] Citat de David Mitrany, Marx Against the Peasant: A Study in Social Dogmatism, London, George Weidenfeld and Nicolson, 1951, p. 139.
[8] Vezi interviul cu Allan Carlson pe site-ul ISI Books.
[9] Allan C. Carlson, Third Ways. How Bulgarian Greens, Swedish Housewives and Beer-Swilling Englishmen Created Family-Centered Economies – and Why They Disappeared. ISI Books, Wilmington, Delaware, 2007, p. 84.
[10] Citat de George D. Jackson in “Comintern and Peasant in East-Europe (1919-1930)” p.128
[11] Third Ways, p.87
[12] ibid., 87.
