de Ovidiu Hurduzeu
Dupa patruzeci de ani de comunism și treizeci de tranziție spre nicăieri, se pare că România este epuizată. O epuizare economică, socială, culturală și biologică. Dintr-un popor urgisit dar demn, românii au devenit o masă maleabilă, un material uman care poate fi plămădit după placul și cheful stăpânilor zilei. România s-a transformat într-un “bazin electoral”, o “groapă de deșeuri radioactive”, “o sursă ieftină de mână de lucru”, un “scut anti-rachetă”, un “teren de experimentare a culturilor genetic modificate” și a vaccinurilor pe cobai umani. Suntem stat UE, stat global, stat mafiot – am renunțat a mai fi stat românesc. După ce-am epuizat economicul, socialul (tradițiile, valorile), memoria (am arendat-o neocominterniștilor) acum suntem în curs să epuizăm orice valențe politice democratice. Dar mult mai grav decât realitatea dureroasă în care trăim este faptul că nu mai credem în nimeni și nimic. Am epuizat stocul de speranțe, ratând astfel nu numai prezentul ci și posibilitatea de a mai remedia viitorul.
Dar aceasta este România în genunchi. România capitulardă. Nu mai e o țară, ci o “regiune”; în loc de un neam, o masă instrumentalizată de consumatori și ,,sclavi pe plantații”; în loc de persoane, cetățeni indiferenți, deteritorializați, decapitalizați, deresponsabilizați, dezactivați; în loc de elite-model dispuse să se jertfească pentru țară, avem “elite” confortabile care și-au pierdut omenia și demnitatea. Epuizarea, manifestată prin scepticism și cinism generalizat, devine în mod pervers o virtute și o practică de zi cu zi. In România capitulardă întâlnim la tot pasul “oameni care s-au săturat” pentru că “totul este minciună” dar nu mișcă un deget pentru a schimba radical situația lor și a țării. In România capitulardă, ficțiunea, incompetența, dezinformarea se etalează la lumina zilei. Falsul fără replică și minciuna comandată au epuizat gândirea critică și nevoia de adevăr. Deși hulit în plan “ideatic”, nimeni nu apare mai onorabil în viața reală decât securistul sub acoperire culturală, masonul interlop, mafiotul şarmant, clănţăul atotcunoscător, “corporatistul” expert, politicianul mânjit.
Opusă României capitularde, România profundă nu se lasă călcată în picioare de jefuitorii locali si globali. Din punctul de vedere al epuizaților, indiferenților și al celor care funcționează după clișee propagandistice, România profundă este anormală, fundamentalistă și violentă. I se impută trei mari păcate: 1) E recalcitrantă: refuză să se supună voinței de colonizare a globalismului integrist. 2) In cadrul unui sistem distant și abstract, ramâne vie , crede în ,,vechea” normalitate: tradiție, valori identitare, suveranitate și libertate; refuză să moară deși extincția i-a fost atent planificată 3) Si păcatul suprem: produce speranțe, puncte de rezistență și alternative imposibil de duplicat într-o lume preambalată.
Fundamentul Romaniei profunde este nădejdea Impărăției ce s-a făgăduit de Hristos celor ce cred în Sfânta Treime. Nu este vorba de o promisiune “spirituală” căci nădejdea mântuirii în Hristos este pâine și vin; ne facem trup și sânge în El fără confundare. Puterea ce iradiază din Hristos cel jertfit ne alimentează speranțele care, la rândul lor “umplu” toate planurile existenței noastre. Speranța devine astfel o fortă atât pe plan individual cât și colectiv.
Cu cât disperarea României capitularde este mai mare, cu atât pulsează mai puternic speranța în venele României profunde. In vreme ce epuizații emană doar neputință și disperare, abia se târăsc prin existența lor derizorie, gospodarii României profunde exultă. Nădejdea îi înfrățește în dârzenie și curăția iubirii.
Dar nădejdile mântuitoare ale României profunde sunt daruri pentru noi toți. Nu-i oare România profundă însuși chipul adevărat al neamului românesc? Acest chip păstrează vie prezența lucrătoare a icoanei lui Hristos. Icoana radiază mereu bucuria speranței care rămâne întiparită pe chipul întregii nații române. De pe chip, speranța se reflectă pe fața fiecăruia din noi. Față către față, persoană către persoană, prin dăruiri reciproce, vom restaura România.
Nu va fi ușor. In prezent, nu putem să comunicăm cu România în genunchi întrucât chipul ei este închis într-o mască de fier. Va trebui să spargem lacătul măștii și să eliberăm chipul pentru ca, și el, să reflecte bucuria nădejdilor noastre. Când această Românie îngenunchiată îsi va recăpăta chipul, se va ridica din nou în picioare. Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane!
Odata ce speranța va bate la unison cu inima noastră, vom putea respinge fatalitatea evidențelor “irefutabile” de aici și acum. Istoria încremenită prin dictat tehnocratic într-o distopie macabră, isi va relua curgerea. Vor fi, din nou, evenimente.
