,,Călătoria” lui Dan Puric
de Ovidiu Hurduzeu
,,Ceva ce nu are ,împotrivă’ este ceva insuficient, plictisitor, ratat, în afara drumului erotic” – poeta Angela Marinescu
Odinioară lumea era solidă, trainic ancorată în realitate prin prelungirile sale din imaginar și metafizic. La originea realității stă taina, prea plinul ascunsului ce poate fi trăit doar ca eveniment irepetabil. IIsus Hristos este Evenimentul în Persoană, Persoana-Eveniment. Energia evenimentului irepetabil – energia hristică – este dragostea care personalizează, reînnoiește, diferențiază, și unicizează o situație dată. Tot ceea ce există în această zonă delimitată de iubirea hristică este restaurat în plinătatea sa originară și refigurat într-un plan ontologic superior. Această zonă personalist-evenimențială a omului este adevărata sa viață, concretul uman.
Viața este heterogenă, conține întotdeauna și alte realități (sacrul, imaginarul). Si cel mai important. Conține acel ,,ceva împotrivă” care creează distanța separatoare (scena în teatru) și tensiunea energetică necesară producerii evenimentului unic ce leagă două ființe umane. O dragoste autentică (relația-eveniment) este bazată întotdeauna pe un ,,a fi împotrivă” inasimilabil, neintegrabil, ireconciliabil din lăuntrul fiecărui ,,eu’’.
In prezent halucinația tehnoglobalistă s-a substituit realității și a inventat o falsă realitate, o ,,realitate prin aderare” adecvată la aspirațiile, temerile și imaginea de sine a sclavului fericit. Ecranul mobilului creează un raport de adecvare între sclav și imaginile plăcute în care își oglindește narcisist chipul. ,,Reale’’ sunt doar imaginile din telefonul mobil în care ,,totul se potrivește la fix”, se echilibrează confortabil, fără efort și semne de întrebare stânjenitoare. Realitatea prin aderare este asemănătoare visului. Visul este mai real decât realitatea întrucât aderi neconditionat la imaginile sale convergente. In vis nu iei distanță , pentru a evalua ceea ce ti se întâmplă. Aceeași constatare și pentru utopie. Nu-i opui rezistență atât timp cât nu te desprinzi din imaginile sale. Realitatea prin aderare și utopia sunt omogene, totalitare. Obscene – îți monopolizează și corup privirile așa încât nu mai pui sub semnul întrebării rațiunea lor de a fi.
Teatrul lui Dan Puric este desprinderea, degajarea din realitatea prin aderare; spectacolul ca Eveniment într-o lume dominată de accidente, incidente și breaking news-uri vândute la kilogram. Dan Puric este salvarea teatrului însuși. Teatrul trebuie să rămână evenimențial, să păstreze unitatea contrariilor (concordia discors), nu poate exista în planul omogenității care distruge antinomiile și le transformă prin diferite inginerii în soluții convergente. Dan Puric distruge banalitatea incidentului și echilibrul facil al rutinei, destramă perspectivele călduțe și autosatisfacția. Pe scenă, tăcerea lui Dan Puric eliberează energiile vitale pe care sclavii fericiți, pironiți în imagini-simulacru, imagini fără fond, nu le mai simt ( imaginile degajate din ecranul telefonului sunt necrozante și energofage, absorb energia în loc s-o degaje). Chiar dacă Dan Puric rămâne uneori nemișcat pe scenă, simți cum pulsează în el o energie vitală. Produce miracolul întoarcerii la viață în sensul în care o sămânță înghețată învie. Energia sa nu explodează însă haotic precum în aglutinarea carnavalescă, violentă și obscenă, din teatrul românesc. de azi. Energia sa este de natură intensivă în genul vibrațiilor muzicale și a intensităților emoționale. Se manifestă prin tonuri subtile și nuanțe; nu forța brută, ci energia nuanței deformează, dislocă, desincronizează și în final transfigurează imaginile-simulacru. Tot prin puterea nuanței, Dan Puric redă actorului demnitatea pierdută a prezenței sale scenice, taina ei originară. Dintr-o prezență umilitoare, ob-scenă, ca în teatrul contemporan, actorul redevine Prezența-Eveniment.
In ,,Călătoria”, Dan Puric întrerupe coabitarea dintre teatru și telefonul mobil, sparge ecranul și degajă imaginația din încrengătura promiscuă a imaginilor-simulacru.. Si ne aduce acasă. Călătoria se dovedește a fi casa noastră adevărată. Ceea ce noi numim ,,acasă’’ este doar un domiciliu unde ,,avem wi-fi”; stăm lipiți de ecrane, invadați de imagini, copleșiți de parole, coduri și algoritmi; ,,acasă” s-a mutat pe tarlaua digitală unde suntem peste tot și nici unde.
In ,,Călătoria” lui Dan Puric, ne raportăm la un nou mod de a privi lumea, la o zonă de claritate maximă unde conștiințele au, în sfârșit, posibilitatea să se trezească. La fiecare oprire, au loc perturbări creatoare. In fiecare ,,stație de metrou”, in fiecare ,,gară’’ descoperim un spațiu evenimențial-intensiv, o lume heterogenă fără itinerarii prestabilite ce se reînnoiește în fiecare clipă. ,,Stația de metrou” din ,,Călătoria’’ rămâne un eveniment înscris în planul imanent al realității ( un eveniment care nu are concretețea unui ,,aici” și ,,acum” este un simulacru, o utopie, un vis. ). Deși imanente realității, mișcările evenimențiale debordează spațiul normativ al lumii online și ne trimit spre un altceva ontologic superior. Acționând în contrapunct, Dan Puric nu distruge vajnica lume nouă digitală, doar o transfigurează.
Punctul culminant al călătoriei. Intr-o stație, la o masă, El o întâlnește pe Ea. Intâlnirea lor este în primul rând o confruntare cu acel ,,ceva împotrivă”, rezistența – în același timp intimitate și distanțare – care-i propulsează pe cei doi spre un alt plan de existență, un altceva decât eul lor digital și imaginile sale. Intre El și Ea se produce un transfer de energie, o descărcare electrică dintre doi poli opuși.Un eveniment arzând în iubire.
Stația terminus a călătoriei este comunitatea celor care respectă darul divin oferit persoanei, cel de a fi ea însăși. In teatrul lui Dan Puric, persoana este acceptată pentru alteritatea sa, iubită pentru acel ,,ceva împotrivă”, unic și incalificabil. Ceea ce Hegemonul digital nu poate să-i ierte lui Dan Puric este imensa sa energie creatoare născută din relația evenimențială pe care actorul o stabilește cu publicul său. O relație dezvoltată prin cultivarea consecventă a elementului de rezistență (,,ceva împotrivă’’) care, departe de a se manifesta ca o excludere intolerantă, o alteritate radicală, pură separare, se prezintă în chip de întâlnire-eveniment cu ,,celălalt”.
In noul ,,acasă” ne regăsim persoana creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu Cel în Treime. Nu mai suntem separarați de aproapele nostru, nici asimilați în structuri străine naturii noastre. Ceea ce dă peste cap Algoritmul nu este atât ,,Puric naționalistul”, Puric ,,vedeta ortodoxă”, cât Puric artistul. Oamenii simt că Dan Puric nu-i consideră niște bieți sclavi fericiți. Spectacolele sale trezesc acel ,,ceva împotrivă”, cuibărit în adâncul ființei lor. Odată aflați pe creasta Marelui Eveniment istoric ce stă să vină, această capacitate salvatoare va țâșni la suprafață și-i va mântui.
,,Evenimentul Dan Puric” este tot mai prezent în conștiința românilor într-o vreme în care ,,accidentul Pleșu”, ,,incidentele Liiceanu”, ,,Patapievici” și multe altele asemănătoare dispar treptat din memoria calculatorului. Sistemul lor începe să emită constant semnalul Error 404. Dar nimeni nu se grăbește să-l reseteze.
