ALERTĂ NOUTĂȚI!

Haiti poate fi din nou o ţară bogată

Haiti poate fi din nou o ţară bogată

de Laurent Dubois şi Deborah Johnson

În secolul al XIX-lea, Haiti era o ţară de oameni liberi şi o înfloritoare economie agrară. Modelul distributist, o pavăză contra marilor plantaţii, oferea haitienilor garanţia că nu vor mai cădea vreodată în sclavie. Din păcate, capitalismul secolului XX a distrus economia distributistă a ţării si i-a trimis pe haitieni într-o nouă captivitate care pare fără de sfârşit. Mai există însă o speranţă…

Haiti nu a fost dintotdeauna „cea mai săracă naţiune din emisfera vestică”, deşi este aproape imposibil să citeşti astăzi despre această ţară fără să dai peste o astfel de caracterizare. În cei doi ani care s-au scurs de la cutremurul care a devastat-o, Haiti a cunoscut conflicte politice şi, pentru prima dată, o epidemie de holeră; sute de mii de oameni, rămaşi fără adăpost, încă mai trăiesc în corturi improvizate, înşirate ca nişte steaguri prăfuite pe marginea şoselelor. Este uşor de uitat că, pe aproape toată întinderea secolului al XIX-lea, Haiti a fost un loc al inovaţiei în agricultură, al productivităţii şi al succesului economic.
După cutremur, s-a discutat mult despre nevoia de a pune bazele unui viitor mai bun. În acest scop, Haiti ar trebui să-şi arunce privirile spre trecut, spre sistemul de ferme mici şi spre economia descentralizată care odinioară le ofereau haitienilor demnitate, autonomie şi bogăţie.
Revoluţia sclavilor (1791), al cărei rezultat a fost crearea republicii Haiti în 1804, a condus la ceea ce Jean Casimir a numit sistemul de „contra-plantaţie“. Când erau sclavi, haitienii recoltau şi procesau trestia de zahar dar se hrăneau din ce creşteau în minusculele lor grădini, aplicând tehnici sofisticate de intercalare a culturilor – o agricultură sustenabilă în care plante diferite sunt crescute împreună. Odată deveniţi oameni liberi, haitienii şi-au folosit iscusinţa pentru a creşte vite şi a cultiva fructe şi legume, ba chiar exportau cafea pe piaţa mondială. Întemeindu-şi mici gospodarii, ei au împiedicat revenirea la sistemul marilor plantaţii din vremea sclaviei.
Acest sistem de autosuficienţă agricolă a oferit celor de descendenţă africană o viaţă mai bună decât oriunde pe teritoriul celor două Americi. Ţara a atras mulţi imigranţi, inclusiv mii de afro-americani. Deşi guvernul Statelor Unite nu a recunoscut oficial Haiti până în 1862, oamenii de afaceri americani nu pregetau a face comerţ cu această naţiune insulară.
Economia haitiană era descentralizată, organizată în jurul a 11 regiuni care se bucurau de o autonomie largă, fiecare având propriul port maritim. Conflictele abundau în ţară. Guvernul central îşi exercita controlul, iar impozitarea puternică a exporturilor şi puterea negustorilor străini diminuau profiturile ţăranilor. Şi totuşi regiunile erau înfloritoare iar sistemul politic şi militar descentralizat asigura multor haitieni controlul asupra propriului ldestin.
În secolul al XX-lea, acest sistem a fost supus unei presiuni crescânde. Străinii, împreună cu mulţi dintre haitienii din păturile de sus, priveau micile gospodării ca o barieră în calea progresului. În perioada în care au ocupat Haiti, din 1915 până în 1934, Statele Unite au acţionat pentru concentrarea economiei în capitala Port-au-Prince. Americanii au exercitat presiuni pentru a fi rescrisă constituţia aşa încât străinilor să le fie permisă deţinerea de pământ, ceea ce părinţii fondatori ai ţării interziseseră, temându-se de reîntronarea sistemului sclavagist, şi au acţionat pentru înlocuirea micii ferme de familie cu marile plantaţii deţinute de corporaţiile străine.
În anii ’20, când regiunile rurale s-au răsculat împotriva ocupanţilor şi a muncii forţate la care erau supuşi pentru a construi şosele, Statele Unite au creat o jandarmerie centrală pentru a înăbuşi insurecţia. Violenţa şi declinul economic din zonele rurale i-au forţat pe mulţi haitieni să fugă la oraş sau pe plantaţiile din tarile vecine, Cuba şi Republica Dominicană. De atunci, regiunile rurale au continuat să sufere din cauza degradării mediului înconjurător şi a economiei, ca şi din cauza exodului către oraşele mari, în special Port-au-Prince, care au devenit supraaglomerate. Astăzi, aproape jumătate din hrana ţării este importată.
Influxul de idei şi de bani care a urmat cutremurului oferă o oportunitate pentru restaurarea sistemului micilor gospodării care au fost stâlpul societăţii haitiene după dobândirea independenţei. Michel Martelly, noul preşedinte haitian, a vorbit de nevoia descentralizării economiei iar organizaţiile non-guvernamentale au început să deruleze proiecte pentru a-i ajuta pe ţărani.
Autorităţile municipale trebuie să construiască pieţe în care ţărăncile să vină să-şi vândă produsele. Statul haitian trebuie să elaboreze politici comerciale menite să protejeze sectorul agricol şi să iniţieze repararea drumurilor şi a porturilor, să ia masuri împotriva despăduririlor şi pentru îmbunătăţirea sistemelor de aprovizionare cu apă. Organizaţiile străine care activează în ţară ar putea ajuta pur şi simplu obligându-se să cumpere produse alimentare şi alte bunuri de la producătorii locali.
Rezultatul investiţiilor în economia rurală ar fi autosuficienţa, micşorarea supraaglomerării oraşelor şi, cel mai important, o cale către rezolvarea problemelor, devenite acum cronice, cauzate de malnutriţie şi de insecuritatea alimentară. În 2012, haitienii vor să-şi reconstruiască ţara. Cel mai bun model de urmat se găseşte în propria lor istorie.

Laurent Dubois, autorul cărţii Haiti: The Aftershocks of History, şi Deborah Jenson, autoarea cărţii Beyond Slave Narrative sunt co-directori ai Haiti Humanities Laboratory de la prestigioasa Duke University din SUA.

(Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

One Response

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Arhivă articole