Fiindcă ne aflăm în vremea de prăznuire a Naşterii lui Iisus Hristos, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, m-am gândit să spun câteva cuvinte în legătură cu acest prealuminat şi dumnezeiesc praznic al mântuirii întregii lumi.
Aţi văzut că atunci când vine primăvara – fiecare din noi am apucat atâtea primăveri câţi ani avem –, mai întâi începe să se încălzească vremea, soarele începe să ardă mai cu putere, să străbată cu razele sale până la noi. Apoi începe a încolţi iarba, pământul se umple de iarbă verde şi de flori; neamul păsărilor începe să cânte frumos în codri, în dumbrăvi, în câmpii şi pe dealuri. Dobitoacele ies la păşune, păstorii cântă din fluiere de bucuria primăverii, soarele străbate cu putere printre vii şi livezi, codrii înfrunzesc şi toată podoaba pământului se schimbă spre înnoire şi se face un fel de rai pe pământ. Şi fiecare are o mulţumire sufletească ajungând să vadă această împodobire şi înnoire a stihiilor vremii, şi de bucurie şi mulţumire dă slavă lui Dumnezeu.
Aşa s-a întâmplat şi când a ajuns la noi plinirea vremii, primăvara cea duhovnicească a Naşterii Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ea pe toate le-a bucurat, cum a zis Arhanghelul Gavriil către păstori: Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare (Luca 2,10). S-au bucurat cerul şi pământul de această primăvară şi înnoire a neamului omenesc.
Dar oare de când a venit la noi această primăvară? Încă de când a zis Dumnezeu către şarpe despre Eva: Aceasta îţi va zdrobi capul (Facere 3, 15). Era o proorocie a lui Dumnezeu Tatăl, că prin femeie a căzut neamul omenesc, şi tot prin femeie, la plinirea vremii, se va zdrobi capul şarpelui, adică al satanei.
Dar de ce se cheamă Hristos sămânţa femeii? Apostolii spun că Hristos din sămânţa femeii S-a născut. Pentru ce? Pentru că El nu este sămânţă de bărbat după trup. Căci zice dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul în „Cuvânt teologic“ la întruparea lui Dumnezeu sau în capetele cunoştinţei: „Sufletul Mântuitorului în persoana ipostasului s-a luat de la Duhul Sfânt, iar trupul din sângele Preasfintei şi Preacuratei Fecioare Maria“ (Filocalia 2, p. 215, intr. 15, Sibiu, 1947, trad. de Pr. dr. D. Stăniloae).
Cam cu o mie cinci sute de ani înainte de venirea Domnului în trup, trăia în Mesopotamia, în ţara cea dintre două râuri, Tigru şi Eufrat, care se mai chema pe atunci „Poarta lui Dumnezeu“, un mare vrăjitor pe care-l chema Valaam. El era dintr-o regiune numită Petor (Numerii 22, 5).
Tot în vremea aceea, poporul lui Israel era în nemernicia lui cea de patruzeci de ani, în pustie, şi ajunsese în pământul amoreilor. După ce l-a bătut pe Sihon, împăratul amoreilor, trecuse în pământul Vasanului. Acolo l-a bătut pe Og, împăratul lor, şi mare groază a băgat în popoarele de dincolo de Iordan şi din pământul lui Moab, care era dincoace de Iordan, deşi poporul încă nu trecuse Iordanul. Împărăţia lui Moab, care era lângă poalele Muntelui Carmel şi lângă Ierihon, avea pe atunci un împărat cu numele Balac.
Şi acesta, când a văzut că poporul lui Israel – căruia îi ajuta Dumnezeu în vremea aceea, că era singurul popor ce se închina adevăratului Dumnezeu – ia ţară după ţară şi popor după popor, şi a ajuns lângă hotarele lui, a fost cuprins de mare spaimă şi grijă. De aceea împăratul Balac a strâns boierii curţii sale din Madiam şi a zis: Poporul acesta mănâncă acum totul împrejurul nostru, cum mănâncă boul iarba câmpului (Numerii 22, 4).
Deci, sfătuindu-se ei şi socotind că nu vor putea ţine piept unui popor care se arată aşa de puternic, au hotărât că nu este altceva mai bun de făcut decât să cheme în ajutor pe Valaam din Petor. Că la popoarele păgâne era mare credinţă în acest vrăjitor pe vremea aceea. Atâta credinţă aveau în acel mare vrăjitor, încât îl socoteau ca pe un dumnezeu.
Şi a trimis Balac împăratul o delegaţie peste Eufrat în Mesopotamia, cu mari daruri şi cu mare cinste la Valaam din Petor, să vină să-i ajute cu farmecele sale, mai bine zis cu puterea drăcească, să bată pe poporul lui Israel, că dacă nu, ţara lor va fi pierdută.
Şi l-a dus pe vârful muntelui Peor şi acolo i-a făcut jertfelnice. Dar Valaam, după ce i-a vorbit Dumnezeu prin gura asinei, în loc să blesteme poporul lui Israel a început să proorocească cele despre Naşterea lui Iisus, zicând: Cât sunt de frumoase sălaşurile tale, Iacove, corturile tale, Israele!… o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va zdrobi. Din Iacov se va scula Cel ce va stăpâni cu putere… (Numerii 24, 5, 17-19).
Şi astfel Valaam a proorocit de trei ori bine pentru Israel, despre steaua care trebuia să se arate în vremea Naşterii Mântuitorului, şi că Acesta va da lovitura de moarte lumii păgâne şi idolatre şi va împărăţi peste toate popoarele lumii, până în veac. Apoi, sculându-se, s-a înapoiat în ţara sa.
Acestea a proorocit pentru că Duhul lui Dumnezeu a umbrit pe Valaam vrăjitorul.
Băgaţi de seamă că acestea s-au întâmplat cu 1500 de ani înainte de venirea Mântuitorului, pe vremea lui Moise, când trăia Balac, împăratul Moabului. De atunci tradiţia aceasta era în tot pământul Persiei şi în pământul unde se află astăzi Irakul şi Iranul.
Şi aşa, din tradiţie în tradiţie, a ajuns proorocia aceasta, pe care o istoriseşte dumnezeiasca Scriptură, până în vremea Naşterii lui Iisus Hristos. Şi s-a arătat steaua în Egipt, în Persia şi în alte părţi cu doi ani mai înainte.
Când au văzut magii o stea atât de mare, care nu-şi mai făcea drumul ca şi celelalte, de la răsărit la apus, ci venea de la miazăzi la miazănoapte –, ştiind şi proorocia lui Valaam –, au putut cunoaşte despre steaua care va răsări din Iacov, din Israel, din protopărintele neamului evreiesc, Împăratul care va zdrobi toate împărăţiile lumii şi va împărăţi în veac în împărăţia cea duhovnicească şi fără de sfârşit (conf. Luca 1, 33).
Dar cine erau magii care au pornit să se închine Mântuitorului? Să nu credeţi că erau vrăjitori ca Valaam din Petor. Nu. În Persia, magi se numeau cei mai mari filozofi şi astronomi, ghicitori în stele sau astrologi. Ei aveau cărţi vechi rămase de la Valaam şi de la alţi înaintaşi şi ştiau, din tradiţia de un mileniu şi jumătate, că se va arăta o stea neobişnuită, o stea făcându-şi drumul altfel, nu aşa cum i-a zis Ziditorul de la început, şi atunci Se va naşte un Împărat care va împărăţi toată lumea. Şi pândeau, că erau astronomi, să vadă când va apărea steaua care să-şi facă drumul ei, nu Aşa ca toate celelalte.
Oare nu te-ai speria să vezi acum o stea că vine de la miazăzi spre miazănoapte? Acum ai zice că e satelit, că seamănă cu stelele, dar atunci nu erau sateliţi. Deci se ştia că acesta este un semn minunat nemaiîntâlnit. „Oare ce-i cu steaua aceasta? O fi steaua despre care a spus Valaam din Petor!“
Şi de ce a apărut steaua cu doi ani mai înainte de Naştere? A fost o rânduială dumnezeiască să se arate cu doi ani mai înainte, ca să aibă ei când se pregăti pentru o călătorie lungă, din Persia până în Ierusalim, căci trebuiau să meargă peste 1000 de km, şi pe atunci nu era atât de uşor ca acum.
Şi cei trei mari filosofi şi magi au pornit cu cămilele încărcate cu hrană şi cu daruri, să-L găsească pe Împăratul lumii.
Patru au pornit, dar numai trei au ajuns. Unul din ei, cu numele Artavan, fiind împiedicat de diavolul, n-a putut să vină să se închine Mântuitorului în Betleem, ci a ajuns mai târziu, când Hristos era răstignit pe Cruce.
Iubiţi credincioşi,
Dar cum s-a săvârşit această taină duhovnicească? Nouă ne istoriseşte Evanghelistul Matei aşa: Iar Naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: că logodită fiind Maria, mama Lui, cu Iosif, mai înainte de a fi ei împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt (Matei 1, 18).
Dar de ce a trebuit să se logodească cu bărbat cea Preasfântă şi Preacurată Fecioară, dacă a născut de la Duhul Sfânt şi a fost cămara plină de toate darurile Sfântului Duh?
După cum arată dumnezeieştii Părinţi, Maica Domnului a fost logodită pentru două pricini. Prima, pentru că trebuia să fie minţit satana. Cu 700 de ani înainte de venirea Domnului, Proorocul Isaia, evanghelistul Vechiului Testament, a spus la capitolul 7, versetul 14: Iată, fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel, ce se tâlcuieşte, cu noi este Dumnezeu.
Satana a înţeles, prin gura acestui prooroc, că o fecioară va zămisli în chip negrăit la plinirea vremii, prin lucrarea lui Dumnezeu, şi din ceasul acela a început să pândească pe toate fecioarele câte erau pe faţa pământului, să afle care din ele va naşte fără bărbat, ca să pună piedici planului mântuirii neamului omenesc. Căci, dacă o afla poporul având în pântece nefiind logodită, o ucidea cu pietre, după legea lui Moise.
Dar satana s-a înşelat, că nu poate el niciodată să împiedice lucrarea lui Dumnezeu şi să întârzie taina mântuirii. Că zice dreptul Iov: El (Dumnezeu) destramă planurile celor vicleni… El prinde pe înţelepţi în isteţimea lor şi sfatul celor înşelători ies prost (Iov 5, 12-13).
De aceea Dumnezeu Şi-a arătat înţelepciunea şi prudenţa, când a dat logodnic Fecioarei, ca să creadă toată lumea şi însuşi satana că este femeie ca toate femeile, şi el (satana) să nu bănuiască că ea este fecioara cea din veci aşteptată şi aleasă să nască pe Mesia.
Iar a doua pricină a fost şi mai tainică. Sfântul Grigorie Teologul şi Marele Vasile spun că s-a dat logodnic fecioarei, ca nu cumva satana, cunoscând de la început taina mântuirii, să nu intre în luptă cu Hristos. (Marele Vasile, Tâlcuire la psalmul 44 şi Sfântul Grigorie Teologul, Cuvânt la Naşterea Domnului).
Căci Hristos trebuia să pătimească, să fie batjocorit, ocărât, schingiuit, răstignit şi la urmă să fie omorât, şi satana ştia că noi prin rănile Lui ne vom vindeca. Toate acestea erau prezise de Isaia, care a zis: Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat… şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat (53, 4-5).
Iată ce trebuia să pătimească El, conducătorul lumii, de la om! Şi dacă ar fi ştiut satana că această fecioară are să nască pe Hristos, nu avea oare să fugă departe de El? Ar fi luat lui Hristos orice prilej de a fi ocărât şi batjocorit şi omorât, ca să nu se plinească în felul acesta mântuirea lumii, care trebuia să vină prin Cruce.
Atunci satana n-avea să mai întărâte pe evrei, pe farisei, pe cărturari. N-avea să-l mai facă vânzător pe Iuda; nu apela la Pilat, nici la Irod, să-L prigonească. Dar de ce? Ca nu cumva să biruie Hristos şi să ne mântuim noi! Dar aşa, necunoscând taina, a început să-L prigonească chiar după botez, socotind că-i un drept sau un prooroc.
Că auzi ce-I spune satana în muntele Carantaniei, căci nu ştia sigur cine este: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini (Matei 4, 1). Iar altădată, când duhul necurat a strigat din îndrăcitul din ţinutul gherghesenilor: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? (Luca 8, 28).
A spus acestea pentru că diavolul ştia scriptura care zice: Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt (Psalm 81, 6). Deci satana îl socotea pe Mântuitorul ca pe un fiu al lui Dumnezeu după dar, asemeni proorocilor şi drepţilor către care a fost cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 10, 35), neştiind că este Fiul lui Dumnezeu după fiinţă, Cel care va prăda iadul şi va omorî moartea.
Dar cu câţi oameni nu se luptase el de atâtea mii de ani! Cu câţi patriarhi, cu câţi drepţi, cu câţi făcători de minuni, care au înviat şi morţii? El ştia că trebuia să vină proorocul prezis de Moise, dar nu ştia că va veni în persoana lui Hristos. Iată, deci, cele două pricini pentru care a pus Dumnezeu logodnic lângă Preacurata Fecioară Maria.
Iubiţi credincioşi,
Dar să mergem cu Evanghelia mai departe. Şi Iosif, când a văzut că Maica Domnului are în pântece, s-a întristat. El ştia că a luat pe această fecioară din mâna proorocului Zaharia, să-i păzească fecioria nestricată şi s-o păzească cu totul în învăţătura Sfintelor Scripturi. Şi când a văzut-o grea, a început a se spăimânta, a se mâhni cu gândul, cum cântă Biserica: „Spăimântatu-s-a Iosif…“ şi „Nu te mâhni, Iosife…“.
S-a mâhnit Iosif, gândind cum se poate ca o fecioară de 15 ani, curată şi preasfântă, pe care a luat-o din Sfânta Sfintelor, pe care a hrănit-o Arhanghelul Gavriil 12 ani, încredinţată lui ca unui om bătrân şi văduv, cum se poate deci ca această cămară a tainelor, această floare a raiului şi a cerului, să fie acum grea? Cine a înşelat-o pe Maria? Cine a greşit cu dânsa? Cum de s-a încumetat cineva să se apropie de un vas al Duhului Sfânt?
Acestea erau întrebările pe care bietul şi dreptul Iosif şi le punea, mâhnindu-se după dreptate. Avea dreptul să se mâhnească, fiindcă toată grija de a o păzi era asupra sa. „Mă tem – gândea el – că de voi spune lui Zaharia aceasta, o să mă mustre, că de ce n-am păzit-o; iar dacă va afla poporul, pe dânsa o va ucide cu pietre. Da – îşi zicea el –, mai bine am s-o las în taină şi mă duc“.
Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Iar Iosif a primit aceste cuvinte ca şi cum Însuşi Dumnezeu i-ar fi spus: „Nu te teme că a înşelat-o cineva! Nu te teme că de comoara aceasta a Duhului Sfânt s-a atins cineva să ţi-o fure! Nu. Este preasfântă, preacurată! Pentru dânsa am făcut cerul şi pământul şi am zidit toată făptura! Ia-o, şi nu te teme!“
Şi aşa, întărit de înger, Iosif a luat-o! Şi zice mai încolo Scriptura: Şi n-a cunoscut-o pe ea până când a născut pe Fiul Său cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus (Matei 1, 25). De la acest cuvânt până când, pornesc neoprotestanţii de tot felul şi nu voiesc s-o laude şi s-o cinstească pe Maica Domnului. Ci zic: Auzi ce spune Scriptura: Şi n-a cunoscut-o pe ea până când…, ca şi cum ar da a înţelege că după aceea, după ce a născut pe Cel Unul-Născut, s-o fi cunoscut Iosif!
Dar nebuni sunt şi slabi la minte toţi cei care cugetă asemenea cu dânşii. Să cerceteze Scriptura mai întâi şi să vadă ce înseamnă cuvântul „până când“. Şi atunci să vadă adevărul, care străluceşte mai mult decât soarele în Evanghelie şi în toate dumnezeieştile Scripturi.
Cuvântul „până când“ înseamnă veşnicie, se spune în Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin. Şi citind în scrierile dumnezeieştilor Părinţi, vedem tâlcuit că, atunci când auzim zicându-se în psalmul 109: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale, să nu înţelegi că de la judecată înainte, de când va zdrobi Hristos toată vrăjmăşia şi pe diavolul şi pe cei potrivnici, nu va mai şedea de-a dreapta Tatălui, spre a împărăţi cu El peste toate veacurile, deoarece ştim bine şi este scris, că împărăţia Lui nu va avea sfârşit (Luca 1, 33).
Sau când auzim de soţia lui David, Micol, fata lui Saul cea mai mică, se zice că n-a avut copii până în ziua morţii ei (II Regi 6, 23). Înseamnă că a născut după ce a murit? Câtă nebunie ar fi să crezi că a născut după ce a îngropat-o?! Deci a arătat veşnicia, că niciodată nu a mai născut.
Sau despre corbul lui Noe, ce zice? Şi nu s-a mai întors corbul în corabia lui Noe până ce a secat apa de pe pământ (Facerea 8, 7). Dar s-a întors vreodată, sau o să se mai întoarcă? Nu! Porumbelul s-a întors a doua oară, dar corbul nu s-a mai întors!
Deci cuvântul „până când“ înseamnă veşnicie! Aşa şi despre Maica Domnului. Când auzi că n-a cunoscut-o pe ea până când înseamnă că în vecii vecilor n-a cunoscut bărbat şi n-a cunoscut-o nimeni.
Ce spune dumnezeiasca Evanghelie mai departe? Şi a luat pe Maria, logodnica sa, că a venit poruncă de la cezarul August, când domnea în Siria Quirinius, să meargă fiecare să se înscrie. Unde? În cetatea sa.
Şi a venit Iosif cu Maria în cetatea Betleem. De ce au venit în Betleem? Betleemul era cetatea lui David, căci aţi auzit mai sus ce i-a spus îngerul lui Iosif, logodnicul Fecioarei: Iosife, fiul lui David… Şi fiindcă şi Iosif şi Maica Domnului se trăgeau din neamul şi din casa lui David, după dreptate au venit în Betleem să se înscrie, cu toate că acum locuiau în altă parte.
Betleemul, numit în vechime şi Efrata, se mai chema şi cetatea lui David, căci într-însa s-a născut şi s-a uns ca împărat marele strămoş al Mântuitorului, după trup. Dar s-a mai numit şi „Casa Pâinii“, de către fericitul patriarh Iacov, care, păscându-şi turmele oilor sale pe acele locuri, mai înainte a văzut şi a proorocit că acolo avea să se pogoare şi să Se nască Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer, Domnul nostru Iisus Hristos.
Dar unde se află Betleemul? În Palestina. Este o cetate mică, la jumătatea căii între Ierusalim şi Hebron, unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul şi unde Avraam a vorbit la stejarul Mamvri cu cei trei îngeri, mai bine-zis cu Sfânta Treime. Acolo era Betleemul!
Dar de ce S-a născut Mântuitorul în Betleem? Era vreo proorocie că Betleemul va fi locul de Naştere al lui Iisus Hristos? Era. Proorocul Miheia a spus mai înainte cu vreo 4-500 de ani de venirea lui Hristos în lume: Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nicidecum nu eşti mai mic între voievodatele lui Iuda, căci din tine va ieşi Povăţuitorul, Care va paşte pe poporul Meu Israel (Miheia 5, 1; Matei 2, 6).
Această proorocie au cunoscut-o şi arhiereii şi cărturarii, căci atunci când i-a întrebat Irod: „Unde va să se nască Hristosul“, ei au răspuns: „În Betleemul Iudeii“. Şi i-au spus proorocia aceasta.
Deci, când a venit Iosif în Betleemul Iudeii cu Maica Domnului, împlinindu-se nouă luni, tocmai atunci a sosit vremea de Naştere. Şi atunci, aflându-se în Betleem, căutau un loc unde să poată naşte.
Iubiţi fraţi, poate şi dumneavoastră şi noi am stat în una din nopţi afară, când cerul era înstelat şi stelele aşa de frumoase şi de strălucitoare, ca în timpul de iarnă de acum. Ce aţi face dacă aţi vedea deodată că stelele şi cerul tot vin şi vin şi vin spre pământ şi se apropie? Şi din ce se apropie mai tare, mai tare luminează; şi de atâta orbire şi de frică, negreşit, mai că v-ar ieşi sufletul! Ce s-ar întâmpla? Câtă spaimă ar fi!
Sau dacă am vedea deodată în timpul zilei că soarele începe să vină către noi şi tot vine şi orbeşte lumea şi arde lumea cu razele sale şi miliarde de raze străpung văzduhul, arzând toate şi luminând toate! Câtă frică ar fi atunci şi cât cutremur să vezi stelele şi soarele venind spre pământ.
Ei, dar nimic n-ar fi aceasta faţă de ce s-a întâmplat la Naşterea lui Hristos. Că nu cerul, nu soarele s-a coborât atunci la noi, ci Ziditorul cerului şi al pământului. Cel ce a zidit soarele şi a pus lumina, razele şi căldura în el, şi a pus luminători pe tăria cerului. Acela a venit!
Câtă spaimă, cât cutremur n-ar trebui să ne cuprindă pe noi gândind că Cel Care a făcut toate din nimic, a venit până la firea noastră. Şi n-a voit să vină să se nască în palatele cezarilor Romei sau la faraonii Egiptului, unde era numai aur, ci într-o iesle simplă, într-o peşteră. Era o peşteră cu iesle pentru vite, care avea cam 20-30 de picioare lăţime, unde se adăposteau vitele de căldura mare. Era peştera unde David închidea oile când era păstor.
Deci Mântuitorul a voit să Se nască chiar în peştera unde David, strămoşul Său după trup, a trăit. N-a ales palatele din Roma, nici pe cele din Persia, ci peştera lui David, ca să-şi arate smerenia chiar de la început, de la Naştere.
Dar de ce S-a născut într-o peşteră? Pentru că ea este simbolul întunericului. El a venit să aducă lumină şi în temniţa iadului şi în lumea care era în noapte, că zice marele Apostol Pavel: Întunericul veacului acestuia. Veacul de acum şi mai ales cel până la Hristos era o noapte lungă, în care lumea era oarbă, stătea în întunericul slujirii de idoli şi al păcatului.
Şi S-a născut Hristos noaptea, la miezul nopţii şi în peşteră, ca să arate că El a venit să aducă lumină, să risipească întunericul. Unde? La peşterile de care a spus Isaia, căci zice: peşterile lor – vorbeşte de peşterile iadului – în veci cu întuneric sunt făcute. Şi a venit să risipească întunericul din peşterile iadului şi întunericul păcatului de pe faţa pământului.
Dar de ce S-a născut Iisus Hristos la miezul nopţii? A venit să lumineze peşterile întunericului veacului aceluia, întunecat de atâtea mii de ani, pentru că Hristos era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care va să vie în lume. El de la început era lumina lumii şi a venit să lumineze şi să strălucească în toate părţile cu razele soarelui dumnezeirii Sale.
Dar ştiţi în care zi a săptămânii S-a născut Hristos? Poate vă întreabă cineva. Adu-ţi aminte din Sfânta Scriptură ziua în care a făcut Dumnezeu lumina, când a zis: „Să se facă lumină“ şi a fost lumină! (Facerea 1, 3). Ziua întâi a săptămânii, Duminica sau „Ziua soarelui“!
Duminica S-a născut Hristos; Duminica S-a botezat, cum arată Sfinţii Părinţi de la Soborul IV Ecumenic. Duminica a înviat din morţi (Matei 28, 1). Duminica a turnat Hristos din Duhul Sfânt peste Sfinţii Săi ucenici şi Apostoli. Duminica Sfinţii Apostoli făceau Sfânta Liturghie. Tot Duminica s-a descoperit şi Apocalipsa, că Sfântul Evanghelist Ioan zice: Am fost în duh în zi de Duminică (1, 10). Iată dar, câte sunt legate de ziua Duminicii!
De aceea a sfinţit Dumnezeu ziua Duminicii şi cu Naşterea Sa, pentru că în ziua aceasta, cum v-am spus, a făcut Dumnezeu lumina. Parcă ne-ar fi spus Mântuitorul: „Eu Însumi am făcut lumina cea zidită atunci, şi am venit să aduc lumina cea sfinţită şi duhovnicească la toată lumea. Eu am adus lumină peste tot omul şi voi lumina peste tot omul care vine în lume ca lumina sfinţită. Eu am făcut lumina atunci când am făcut soarele şi lumina zilei, şi Eu am venit acum cu lumină gândită, ca lumină duhovnicească“. Iată pentru care pricină Hristos S-a născut Duminica şi la miezul nopţii.
Iubiţi credincioşi,
Magii, când au ajuns în Iudeea, s-au dus la stăpânitorul Irod şi au întrebat unde este Împăratul care S-a născut. Şi înţelegând Irod că în Iudeea şi anume în Betleem se va naşte Hristos, cu mare vicleşug le-a spus magilor: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui (Matei 2, 8).
N-avea el de gând să-L cinstească, ci voia numai să afle unde este, ca să-L piardă. Dar cum v-am mai spus, planul lui Dumnezeu nu-l poate opri nimeni. Nici dracii, nici îngerii, nici oamenii, nici popoarele, nimeni, nimeni. El înaintează veşnic cum este rânduit de Dumnezeu.
S-au dus deci magii, după cum ştiţi, şi au aflat steaua deasupra peşterii din Betleem. Apoi s-au închinat cu mare bucurie şi cinste Domnului nostru Iisus Hristos, şi I-au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie. Aur, ca unui împărat, tămâie, ca unui Dumnezeu şi smirnă ca unui mort (muritor). Şi luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, au pornit înapoi pe altă cale.
Irod, văzând că a fost batjocorit, s-a umplut de mare furie şi de mare tulburare. Şi aducându-şi aminte de cele spuse de magi, că steaua s-a arătat cu doi ani mai înainte, a trimis ostaşi în Betleemul Iudeii şi în jur, să taie toţi pruncii de doi ani şi mai jos, că numai Aşa va fi sigur de uciderea acelui Împărat, Care este Hristos.
Dar înainte de aceasta, îngerul Domnului se arătă lui Iosif în vis şi-i spuse: Scoală-te, ia pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L omoare (Matei 2, 13).
Aţi văzut purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru Fiul Său? Dar de ce i-a zis: „Fugi“? Oare S-a temut Hristos de Irod? De ce fuge Dumnezeu de om? Se teme oare de el? Doamne fereşte! De câte ori nu a trecut Hristos prin mijlocul fariseilor când au vrut să-L prindă?
Aceasta a făcut-o spre a ne da nouă pildă, ca să fugim din calea primejdiei când vedem că vine asupra noastră; pentru că zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă vezi că vine primejdia, să n-ai cutezanţa şi mândria cugetului să stai în calea primejdiei. Dacă stai, va lua Dumnezeu darul de la tine, fiindcă te încrezi în tine. Dacă Dumnezeu vrea să pătimeşti martiriul şi să te încununeze, te găseşte duşmanul. Dar tu eşti dator să te păzeşti, să nu crezi că eşti mai tare decât Petru şi Pavel şi să stai în calea primejdiei“.
Dar câţi din drepţi n-au fugit şi nu s-au ferit? De câte ori n-a fugit David de furia lui Saul, care îl urmărea ca să-l piardă?
Sfântul Atanasie cel Mare a fugit de furia arienilor; Emilian al Cizicului, treizeci de ani a umblat fugar; Teofilact al Nicomidiei, douăzeci şi opt; Ilarion cel Nou a stat la o văduvă bătrână şapte ani într-o grădină, într-un bordei; Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului, a stat doisprezece ani pe malul mării la un pescar, fiindcă îl urmărea Leon, împăratul iconoclast; Sfântul Teodor Studitul douăzeci de ani a fost fugar şi de asemenea ucenicul său, Nicolae Mărturisitorul.
Deci, vedem din vremea prigoanelor cum s-au ferit creştinii şi sfinţii, ca să nu aibă mândria să spună: „Mă duc la moarte!“. Pentru că nu suntem pregătiţi de moarte, şi Dumnezeu, când vede că omul se reazemă pe puterile lui, îi ia darul. Este mai bine să zicem: „Doamne, sunt păcătos, sunt neputincios şi fricos, de aceea fug. Dacă vrei să mă întăreşti Tu, scoate-mă; dacă nu, fug!“. Ce spune Proorocul Isaia în cântarea a patra? Mergi, poporul Meu, încuie uşa ta, ascunde-te puţin, câtuşi de puţin, până va trece mânia Domnului (Isaia 26, 20).
Auzi! Să ne ascundem puţin, câtuşi de puţin, până va trece mânia Domnului. Nu avem poruncă să ieşim în vileag, dar nici să ne lepădăm de Hristos când suntem descoperiţi.
Şi Sfântul Andrei al Cezareei, în tâlcuirea Apocalipsei, pentru prigoana cea mare care va fi către sfârşitul lumii pentru toată Biserica de pe faţa pământului, zice: „În vremea aceea va ajuta Bisericii lui Hristos pustia cea gândită şi cea simţită“. Pustia cea gândită este atunci când omul va ţine credinţa în taină şi se va ruga din inimă lui Dumnezeu să se pregătească pentru mucenicie şi pentru moarte.
Iar pustia cea simţită vor fi codrii, munţii, dealurile, văile adânci, desişurile, care vor adăposti pe robii lui Dumnezeu şi îi vor acoperi. Aşa trebuie să facem. Negreşit, în toată vremea şi în tot locul, creştinul trebuie să fie pildă, să mărturisească prin toată viaţa sa că este cu adevărat lumina lumii şi sarea pământului, să aibă mereu în minte cuvântul Apostolului: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire (Romani 10, 10).
Dar şi aceasta să o învăţăm din Evanghelia de azi: că este bine, şi după Sfinţii Prooroci şi după Sfinţii Apostoli, să te fereşti din calea primejdiei când poţi. Când nu, stăm înaintea Domnului şi El va întări pe cele neputincioase şi va plini cele cu lipsă ale noastre.
Iubiţi credincioşi,
Iată ce s-a întâmplat. Sculându-se Iosif a luat Pruncul şi pe mama Lui şi au fugit în Egipt. Şi au stat acolo, după mărturia unor sfinţi şi a unor mari istorici, şapte ani, că Irod a domnit 13 ani, cum arată marele istoric evreu Iosif Flaviu.
Şi S-a dus Mântuitorul în Egipt pentru două pricini: prima ca să împlinească proorocia lui Osea: Din Egipt am chemat pe Fiul Meu (Osea 11, 1; Matei 2, 15), precum trebuia să plinească la vreme şi proorocia despre răstignire, hrănirea cu oţet, trestia şi toate celelalte.
Dar şi pentru altă pricină s-a făcut aceasta: În secolele II-IV după Hristos au ieşit nişte erezii numite gnostice: montaniştii, arienii şi altele. Şi o seamă din ei au nălucit că Hristos S-a născut nu după fire, ci după nălucire. Deci, dacă nu S-ar fi ascuns Hristos, aceşti eretici ar fi nălucit că El nu ar fi fost şi om după trup, ci numai Dumnezeu, care după nălucire S-a întrupat.
Dar dacă a fugit de sabia lui Irod, El a fugit ca om, ca să arate că poartă şi fire omenească şi că sabia l-ar fi tăiat. Deci a făcut aceasta ca să se folosească Biserica mai târziu. A fugit deci ca să împlinească proorocia care spune că din Egipt am chemat pe Fiul Meu şi ca să arate că purta trup şi S-a ferit cu firea Sa omenească de sabia lui Irod.
Iar după ce au stat ei şapte ani în Egipt, Iosif, primind poruncă în vis, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în părţile Galileii, în pământul lui Israel (Matei 2, 21-22).
Şi ducându-se în Galileea, s-au aşezat în cetatea Nazaret. Dar de ce au venit tocmai la Nazaret? Ca să se împlinească Scriptura, care zice: Nazarinean se va chema. Dar de la Sfinţii Părinţi aflăm că cuvântul nazarinean nu există în toată Scriptura. Atunci de ce se zice: Şi a venit şi a locuit în oraşul Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema (Matei 2, 23).
Dar câte Scripturi nu existau mai înainte, de care ştim prin tradiţie? Iudeii au fost strămutaţi din locul lor şi o mulţime de cărţi canonice de-ale lor s-au pierdut, cum a fost şi Cartea Înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, a lui Tobie şi altele care au intrat în canonul cărţilor Scripturii. Aşa se înţelege proorocia aceasta de „Nazarinean“. Se bănuieşte că se află în cărţile lui Enoh, care a scris 19 cărţi, ce se aflau în corabia lui Noe când a venit potopul. Căci se ştia şi după potop de proorocia lui Enoh, de care aminteşte Sfântul Apostol Iuda în Epistola sa sobornicească şi în cea de a doua a Sfântului Apostol Petru.
Deci cuvântul „Nazarinean“ nu-l găseşti în toată Scriptura, dar s-a păstrat prin tradiţie, din proorociile lui Enoh. Aşa spun dumnezeieştii Părinţi.
Dar mai avem oare şi altele din prorociile care s-au păstrat numai prin tradiţie şi nu sunt scrise? Da, avem. Iată ce spune Epistola a doua a Sfântului Apostol Pavel către Timotei: După cum Iannes şi Iambres s-au împotrivit lui Moise, aşa şi aceştia stau împotriva adevărului… şi celelalte (3, 8).
Aţi văzut? Dar căutaţi la Numerii şi la Levitic, să vedeţi, găsiţi pe Iannes şi Iambres în Scriptură?
Am avut o discuţie cu adventiştii de la Fundul Moldovei, care ziceau că ei cred numai ce este scris. „Dacă voi credeţi numai ce este scris, vă rog să-mi arătaţi: unde se scrie de Iannes şi Iambres în Scriptură?“ Au zis: „Nu este scris“. „Şi de unde ştie Pavel, care nu spune minciuni? Voi credeţi în toate cele 14 epistole ale lui. De unde ştie el că Iannes şi Iambres s-au împotrivit lui Moise?“ Au răspuns: „Poate din tradiţie“. „Nu «poate». Eu vă aduc vouă şi altele din Scriptură, care arată că tradiţia este mai veche decât Scriptura. Şi Scriptura nu este altceva decât o tradiţie veche întreagă, scrisă.“
V-am dat pilda cu Iannes şi Iambres. Unde vedeţi în Scriptură că aşa i-a chemat? În ea se spune numai că vrăjitorii lui Faraon s-au împotrivit lui Moise până la a treia plagă (Ieşire 7, 11, 22; 8, 7), până ce a dat Moise în tot pământul muşiţă, dar nu spune cum îi chema pe vrăjitorii care s-au împotrivit lui.
Aşadar, fraţii mei, din predica de azi, pe lângă altele, să vă rămână cu osebire în minte, întâi, că suntem datori să ne ferim în vreme de primejdie, după a noastră putere; iar al doilea, că unele proorocii despre Mântuitorul le-au adus Sfinţii Evanghelişti din Sfânta Tradiţie, care este mai veche decât Sfânta Scriptură. Aşa este aceasta care zice că Mântuitorul Se va chema „Nazarinean“.
Aceasta s-o ştiţi despre Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. Mai înainte de toate să daţi slavă milostivirii şi bunătăţii celei negrăite a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei şi Preasfintei Fecioare Maria, care a slujit la Naşterea Lui, că ne-a învrednicit pe toţi să mai ajungem încă o dată Naşterea Domnului şi să prăznuim înnoirea neamului omenesc prin taina venirii cea în trup a lui Dumnezeu Cuvântul.
Cu aceasta închei şi rog pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să nu uităm cele ce le-am spus şi cele ce Aţi auzit. Amin!