ALERTĂ NOUTĂȚI!

Părintele Justin: Avem nevoie să ni se facă dor de neam, dor de Dumnezeu

Părintele Justin: Avem nevoie să ni se facă dor de neam, dor de Dumnezeu


Până nu vom avea un conducător cu frica lui Dumnezeu care să ţină drept predania Bisericii, nu vom putea ieşi din criza actuală.

Părinte, vă rugăm să ne spuneţi cum vedeţi protestele care au loc în Bucureşti. Ce alternativă politică consideraţi viabilă în această situaţie? Au românii ce să aleagă?

Din păcate nu avem din ce alege. Partidele care ni se prezintă astăzi sunt agăţate politic ori de Răsărit, ori de Occident, unde este acelaşi socialism şi într-o parte şi într-alta. Şi nouă, celor din închisorile comuniste, ne-a luat multă vreme să ne dumirim că în Occident era acelaşi socialism ca şi în Răsărit, decât îmbrăcat în altă uniformă.
Diferenţa dintre generaţia noastră şi această generaţie este că pe când aceşti oameni strigă în stradă pentru o bucată de pâine, pentru că le-a ajuns cuţitul la os într-adevăr, noi strigam pentru apărarea valorilor morale ale acestui neam. Noi aveam respect faţă de neam, pe care conductorii de azi l-au golit de toată bogăţia morală şi fizică. Credeţi că era puţin curaj să arunci tablourile lui Gheorghiu- Dej şi ale Anei Pauker sub bancă? Sau să calci pe tabloul lui Stalin? Românul a protestat mai eroic într-un stat comunist, în care teroarea era arma de bază a puterii, decât într-un stat democratic în care eşti liber să protestezi oricând. Dar acum, sărmanul, a ajuns la capătul puterilor, la capătul răbdării, pentru că nu mai are ce pune pe masă copiilor şi nu își mai poate trăi firesc existența în societate. Mă uit la bătrânii aceştia pensionari şi îi compătimesc cum strigă şi ei, sărmanii, în frig de nu mai au nici glas, fără niciun rost, bineînţeles. Pentru că în conjunctura actuală nu avem niciun partid care să le poată oferi mai mult. Atât guvernanţii cât şi poporul l-au scos pe Dumnezeu din calcul, au uitat să Îi mulţumească lui Dumnezeu şi Dumnezeu ne-a părăsit pentru necredinţa noastră. Românul nostru e bun de gălăgie şi atât. Dar când e vorba să baţi din picior la el, nu mai mişcă un pas, atât durează curajul românului de azi. Pentru că totul este o manevră politică şi nu răzbeşti mai departe. E nevoie de o strategie, de oameni capabili care să îşi asume un rol eroic, un sacrificiu. Au atâta dibăcie în a manevra şi ameţi turma, încât şi norii ţi-i adună să plouă sau să ningă, pentru a împrăştia mulţimile. Metodele securistice de azi sunt mult mai avansate şi nu răzbeşti tu aşa uşor să schimbi un sistem politic. Realitatea este că românul nostru pleacă la război, dar nu are nici oameni, nu are nici arme, şi mai presus de toate nu are un lider, omul care să dirijeze.

Dar tânărul acesta locotenent, Alexandru Gheorghe, care a protestat eroic alături de mulţimile din Piaţa Universităţii, amintind atât de onoarea şi dragostea de neam cât şi de valoarea de creștin, nu credeţi că a mişcat ceva în conştiinţele românilor?

Tânărul acesta este un simbol al tineretului şi tinerii de azi ar trebui să ia aminte la curajul lui. Am întrezărit ceva din duhul tinerilor din perioada mea, care şi-au sacrificat viaţa pentru a elibera neamul de sub comunism. Pentru mine acest tânăr reprezintă graiul neamului care nu s-a stins şi nu se va stinge atâta timp cât vom avea oameni de sacrificiu şi de jertfă precum acest tânăr locotenent. Eu mă rog pentru el să aibă puterea mărturisirii până la capăt, fără să se compromită, şi asemenea lui să îi urmeze cât mai mulţi români care nu au dat uitării jertfele martirilor şi voievozilor acestui pământ.
A ieşit vreun preot să susțină aceşti oameni necăjiţi? Uite mireanul cum te roagă să ieşi în mijlocul lor, aşa cum a cerut acest tânăr locotenent. A ieşit vreo barbă deasă în faţa mulţimii? Nu! Eventual a ieşit în parlament în faţa stăpânirii, unde unul vorbeşte şi ceilalți dorm. Salariu bun şi unii şi alţii, unul cu Doamne miluieşte, celălalt cu prinde peşte. Nu zic să protesteze violent cu scandări, ci să facă un marş al păcii cu rugăciuni pentru popor. Însă e greu, pentru că dacă îţi asumi să spui ceva, trebuie să şi suferi oleacă. Noi predicăm despre eroism, adevăr, dragoste şi dreptate, dar unde este fapta noastră concretizată? Pentru ce mai există amvon dacă nu este folosit când e nevoie? Atunci nu mai ieşim deloc la amvon şi stăm aici şi facem pocăinţa tâlharului. Aşa după cum în parlament este un ton pe care îl dă guvernul, aşa şi omul Bisericii dă tonul din amvon. Şcoala, Biserica şi armata ar trebui tot timpul să fie în mijlocul unui popor – cele trei instituţii care conduc şi sprijină un stat.
Dar dacă ar fi apărut în faţa acestei mulţimi un tânăr preot sau teolog care a terminat acum doctoratul pe la Bruxelles sau pe la Roma – să vină să spună şi el un cuvânt – uite, domnule, eu vin din propria mea convingere, nu vin nici din partea guvernului, nici a Bisericii, vin ca un creştin simplu care îmi pasă de soarta acestui popor şi vreau să mă fac părtaş durerilor lui? Unde sunt intelectualii şi doctoranzii acum? Cu ce contribuie doctorandul acum la renaşterea acestui popor, de pe seama căruia i se dă bursă de studiu? Au călătorit prin toate statele lumii doar ca să vină din America cu o hârtie de titrat? Dar dacă învaţă în şcoala masonică… e normal să nu contribuie cu nimic. Dacă eu nu am legătură cu nicio haită de lupi care conduce naţiunea, nu mă tem de nimic.

Pentru interviul integral în reviszta Atitudini click AICI.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Arhivă articole