ALERTĂ NOUTĂȚI!

Satul românesc și agricultura tradițională,  între trecut și viitor

Satul românesc și agricultura tradițională,  între trecut și viitor

SATUL ROMȂNESC ȘI AGRICULTURA TRADIȚIONALĂ,  ÎNTRE TRECUT ȘI VIITOR

(  Conferința natională “Comunitatea rurală: Provocări si oportunități  în dezvoltarea rurală  în perioada 2014-2020”, București, 12-13 septembrie 2012 )

Text actualizat

În actuala perioadă forțele patriotice din România dau o luptă accerbă pentru recunoașterea pe plan intern și internațional a  rolului  agriculturii ţărăneşti şi a satului românesc  în propăşirea economică a ţării noastre. Bătălia  pentru viitorul României profunde, altfel spus lupta pentru satul nostru şi agricultura tradiţională se dă pe pământ românesc. Uniunea Europeană propune obiective şi strategii generale de dezvoltare, dar nu poate impune un model unic. Dimpotrivă. Principiul subsidiarităţii,  înscris  în tratatul de la Maastricht din 1992, stipulează că politicile de dezvoltare rurală sunt şi vor fi diferenţiate; se permite astfel existenţa unor multiple mijloace de intervenţie locală. Adevărații dușmanii ai satului românesc se găsesc printre politicienii români. Cei care au negociat în genunchi ,,capitolul agricultură” în cadrul  aderării  României la UE, gândeau probabil precum acest  ministru delegat pentru comerţ; în 2005 personajul declara cu nonșalanță: „Numărul celor care lucrează  în agricultură este foarte mare, reprezentând 31 la sută din populaţia activă a ţării, ceea ce nu este un lucru bun“. Iar  în 2006 un ministru al finanţelor spunea fără perdea: „Sper să  înţelegem că, deşi ţăranul român ne este foarte drag, fermierul european este singurul care trebuie să existe“.  Bătălia va fi câştigată dacă noi, cei care susţinem cauza ţăranului român, vom aduce argumente solide  în favoarea viabilităţii economiei ţărăneşti şi a formelor de asociere pe care ea le implică. Nu vom putea impune politici favorabile agriculturii tradiţionale dacă nu vom câştiga bătălia şi la nivelul dezbaterilor teoretice. Nu vom putea să-i convingem pe cei cărora ne adresăm dacă noi  înşine avem  îndoieli. Iar  îndoiala este alimentată de lipsa unor date de necontestat, a soluţiilor şi exemplelor practice.

În primul rând, pornind de la adevărul istoric, pledoaria noastră pentru agricultura tradiţională trebuie să demistifice realităţi falsificate. Nu vom putea construi nimic solid dacă nu ne cunoaştem trecutul. Nu vom atinge obiectivele noastre dacă vom gândi  în grile ideologice sau prin prisma unei pure „factualităţi“  în loc să căutam rostul adânc al acţiunilor noastre, acel telos care  înseamnă „ceea ce desăvârşeşte şi  împlineşte un lucru“. Pentru Marx şi Engels, agricultura ţărănească nu este de nici un folos  într-un stat modern industrializat. Din perspectiva marxistă, industrializarea presupune concentrarea proprietăţii şi a producţiei şi acelaşi lucru este valabil pentru agricultură; superioritatea marilor unităţi se vrea un adevăr irefutabil. Moartea agriculturii ţărăneşti, inevitabilă şi  întru totul de dorit, este o dogmă pe care Marx o  împărtăşeşte cu economiştii secolului al XIX-lea.  Îi desparte doar faptul că, pentru Marx, revoluţia proletară urma să socializeze marile unităţi agricole. Marx a arătat faţă de ţărani doar antipatie şi dispreţ,  îi considera un simbol al  înapoierii, provincialismului, obscurantismului religios şi ineficienţei, o categorie socială tocmai bună de aruncat la lada de gunoi a istoriei. Pentru Lenin, principalul obiectiv al revoluţiei proletare era cucerirea puterii. Precum Marx, Lenin recunoştea că „apărarea micii proprietăţi este reacţionară; fiind  îndreptată  împotriva economiei capitaliste pe scară largă,  întârzie dezvoltarea socială şi ascunde obiectivele luptei de clasă“. Din raţiuni strategice, Lenin a considerat  însă că ţărănimea poate sluji uneori cauzei bolşevice: „Trebuie să sprijinim ţărănimea ( în nici un caz ca o clasă de mici proprietari şi mici fermieri)  în măsura  în careţărănimea este capabilă de luptă revoluţionară“. Stalin nu a lăsat nici el vreo  îndoială asupra rolului  ţărănimii  de simplă unealtă  în mâna bolşevicilor. „Unii cred că problema fundamentală a leninismului este problema ţărănească, căpunctul de vedere al leninismului este problema ţărănimii, rolul şi poziţia ei. Este complet greşit…Problema care se pune aici este de a acorda sprijin acelor mişcări şi lupte care  în mod direct sau indirect ajută mişcarea pentru eliberarea proletariatului… acele mişcări care ne permit să transformăm ţăranul  într-o masă de rezervă şi un aliat al clasei muncitoare“.

În anii ’20 ai secolului trecut, Kominternul (Internaţionala a III-a, înfiinţată de comunişti  în 1919) a depus eforturi considerabile pentru a-i transforma pe ţăranii din Estul Europei  în uneltele „revoluţiei proletare“.  În Estul-Europei, „puterea sovietică“ s-a lovit  însă de puterea ţăranilor recent împroprietăriţi, iar jocurile kominterniste au fost dejucate de poporaniştii agrarieni, cunoscuţi  în Occident sub numele de distributişti. Despre acest adevăr istoric nu se suflă un cuvânt  în România. De treizeci de ani, aşa numitele „elite“ intelectuale şi unii politicieni nu au pierdut  nici o ocazie să ne spună cât de greu a atârnat şi continuă să atârne bolovanul „maselor ţărăneşti“ de gâtul României moderne. Pentru mulţi, teza „modernităţii ratate“ (Patapievici)  continuă să fie un far călăuzitor. Potrivit acestei teze, votul universal acordat  în 1919 a fost un dezastru,  întrucât i-a permis „României profunde“ să-şi impună opţiunile autoritare, anti-democratice şi preferinţa pentru violenţă şi pentru un lider carismatic. Potrivit altei teze,  înrudite cu teza „modernităţii ratate“, comunismul  în România a crescut pe un corp social cangrenat de „spiritul naţional, invariabil conceput ca ţărănesc, ortodox, colectivist şi devălmaş“. Altfel spus, satul românesc le-a oferit comisarilor sovietici din România un teren deja pregătit pentru acceptarea dictaturii, a unui tiran şi a unor forme de „viaţă colectivist-comunitară“. Teza „modernităţii ratate“ este  însoţită de un corolar economic: societatea sătească tradiţională a blocat nu numai  întronarea democraţiei  în România, dar şi dezvoltarea unei economii capitaliste de tip neoliberal. Drept consecinţă, gospodăria centrată pe familie şi pe schimburile intersăteşti trebuia lichidată, iar un popor de „ţărani atemporali“ trebuia transformat  într-o naţiune de cetăţeni. Precum teoriile marxiste, tezele „modernităţii ratate“ presupun instrumentalizarea ţăranului prin inginerii economice si sociale.

Ion Mihalache, co-președintele Partidului Național Tărănesc (1880-1963)

Deşi situaţia era diferită de la ţară la ţară, după primul război mondial,  în noile state din Estul Europei reforma agrară şi sufragiul universal i-au oferit  într-adevăr ţărănimii un avantaj electoral copleşitor. Cum şi-au folosit ţăranii noua putere politică şi economică? Au sabotat ei democraţia parlamentară şi procesul de modernizare a Centrului şi Estului european? Votul universal de care au beneficiat a reprezentat un eşec de proporţii? În anii ’20, România şi Estul Europei nu au căzut pradă amăgirilor şi uneltirilor bolşevice tocmai datorită faptului că ţăranii şi-au exercitat cu responsabilitate noua lor putere. Istoricul englez David Mitrany scria  în anul 1930 că reformele agrare de la sfârşitul Primului Război Mondial au dat naştere la „o revoluţie socială de aceeaşi importanţă cu revoluţia liberală din secolul al XIX-lea. Puterea aristocraţiei latifundiare fusese menţinută  în Europa de sud-est prin puterea statului. Prin slăbirea statului şi a rolului aristocraţiei  în treburile de stat, clasa ţărănească şi organizaţiile ei politice au solicitat exproprieri, schimbând complet economia regiunii, de la una bazată pe marile latifundii la o economie ţărănească descentralizată“. Studii occidentale serioase dedicate poporanismului agrarian din Estul Europei contrazic radical imaginea oferită nouă de adepţii dâmboviţeni ai „modernităţii ratate“. Modelul agrarian, bazat pe cooperative şi un capitalism democratic, propunea  întregii Europe o „a treia cale“ situată  între mercantilism, care favoriza oligarhia, monopolurile şi marea finanţă (îmbrățișat în România de liberali)  şi comunism. Agrarienii români, spre deosebire de fascişti, susţineau idealurile capitalismului democratic şi ale pluralismului politic. Precum distributiştii englezi ai lui Belloc şi Chesterton, ei se pronunţau pentru răspândirea largă a micii proprietăţi productive şi se opuneau intervenţiei statului  în viaţa personală şi viaţa grupurilor sociale. Capitalismul monopolist-financiar le repugna pentru că  înrobea ţărănimea, trata persoana ca pe o marfă şi crea o imensă inechitate socială. „Robia nu a dispărut – declara Ion Mihalache –, munca liberă impozitată şi protecţionismul  în comerţ, iată formele moderne de iobăgie“.

Fascismul şi comunismul le erau duşmani de moarte, apelau la inginerie socială ca sa masifice omul şi să distrugă comunităţile organice. Agrarienii protejau satul prin sprijinul pe care  îl acordau familiei şi unităţii sale economice, gospodăria ţărănească. Odată ajunse la putere  în Europa de Est, partidele agrariene au promovat dezvoltarea selectivă a industriei, comerţul liber cu vecinii, constituţionalismul, impozite echitabile, guvernul descentralizat, pacifismul, reforma  învăţământului şi serviciul public pentru tineri. Unul dintre obiectivele lor principale a fost crearea unei zone danubiene de comerţ liber  în Centrul şi Estul Europei. Privind retrospectiv, agrarienii din anii ’20-’30 ne apar ca pionieri entuziaşti a ceea ce numim astăzi „dezvoltare durabilă“. Este de remarcat accentul pe care  îl puneau pe grija faţă de sănătatea solului şi a animalelor din gospodărie, pe agricultura practicată  în micile ferme de familie, o agricultură considerată mai eficientă şi mai diversificată decât exploatările agricole pe scară largă. Într-o vreme  în care atât socialiştii cât şi adepţii liberalismului considerau că economia de scară, bazată pe principiile centralizatoare ale marii fabrici şi ale marilor latifundii, era singura capabilă să asigure cea mai  înaltă formă de productivitate, agrarienii insistă, cu argumente teoretice şi mai ales practici concrete, asupra avantajelor şi potenţialului oferit de o economie a unităţilor mici, flexibile,unite printr-o reţea de cooperative. Dupa cum scrie Constantin Stere, un teoretician al agrarianismului de la noi: ” […] din statistici rezultă că agricultura mică nu numai că nu are a seteme de concurența marei agriculturi, ci, dimpotrivă,  în condițiuni egale, gospodăriile mici si mijlocii se dovedesc mai rezistente decăt cele mari. ..Avantagiile economice sunt hotărât de partea gospodăriei mici, aceasta nu aleargă dupa rentă și nici dupa dobânda capitalului și deci produce mai ieftin, gospodăria mică dispune de puterea de muncă mai intensivă a omului ce muncește pentru dânsul: ea face cu putință utilizarea mai potrivită cu natura ei a fiecărei bucățele de pământ”.

[…] din statistici rezultă că agricultura mică nu numai că nu are a se teme de concurența marei agriculturi, ci, dimpotrivă,  în condițiuni egale, gospodăriile mici si mijlocii se dovedesc mai rezistente decăt cele mari. ..Avantagiile economice sunt hotărât de partea gospodăriei mici, aceasta nu aleargă dupa rentă și nici dupa dobânda capitalului și deci produce mai ieftin, gospodăria mică dispune de puterea de muncă mai intensivă a omului ce muncește pentru dânsul: ea face cu putință utilizarea mai potrivită cu natura ei a fiecărei bucățele de pământ (Constantin Stere)

Potrivit lui C. Stere, “formula progresului nostru economic şi social, ce ni-o impun condiţiile  însăşi ale vieţii noastre naţionale” ar fi ” o ţărănime liberă şi stăpână pe pământul ei; dezvoltarea meseriilor şi a industriilor mici, cu ajutorul unei intense mişcări cooperative la sate şi oraşe; monopolizarea de către stat,  în principiu, a industriei mari (afară de cazuri excepţionale, unde ea s-ar putea dezvolta de la sine, fără prejudiciu pentru viaţa economică)…am curajul să afirm că aceasta va fi politica economică a generaţiunii ce va veni după noi“. Modelul agrarian, deși privilegia mica proprietate productivă și cooperația, nu era exclusivist: O afirmă răspicat Virgil Madgearu, marele economist agrarian din perioada interbelică: “Regimul cooperatist, luând  în posesiune toate căile comerțului și creditului, care stabilesc contactul cu piețele mondiale de mărfuri și capitaluri, salvează  economiile familiare rurale de pauperizare și organizând producția, pe baze raționale, asigură dezvoltarea maximă a forțelor de producție națională…Firește, cooperatizarea ordinei economice a statelor social-agrare nu  înseamnă o tendință de excludere a formelor de  întreprindere capitalistă, din celelalte domenii ale vieții social-economice, ci numai o limitare a câmpului de activitate, impusă de condiții de ordin natural și de necesitați naționale.”

Imagine folosită în documentele oficiale ale Krestinternului

Influenţa mişcării agrariene asupra ţăranilor era atât de puternică  încât „în anii ’20, celor care urmăreau evenimentele din Estul Europei li se părea că viitorul regiunii era de partea ţăranilor verzi, nicidecum de partea bolşevicilor  roşii“. Lovindu-se de zidul poporaniştilor, strategia agrară a Kominternului  în Europa Centrală şi de Est s-a făcut ţăndări; după şase ani de la  înfiinţarea sa bolşevicii au fost nevoiţi să renunţe la „Internaţionala ţărănească“ (Krestintern), pe care o creeaseră  în 1923.

La vremea  în care Krestinternul bolşevic trăgea obloanele, rivalul său de moarte, „Internaţionala verde“ a partidelor agrariene (numită Biroul Agrarian Internaţional) era la apogeul existenţei sale.  Creată  în 1923 la Praga, organizaţia ajunsese  în 1929 să reunească şaptesprezece partide agrariene din  întreaga Europă (Partidul Naţional Ţărănesc adera la „Internaţionala verde“  în 1928). „Ceea ce le-a reunit – scrie gânditorul american Allan C. Carlson – a fost o nouă credinţă, una care ameninţa ambiţiile şi programele atât ale  dreptei  cât şi ale  stângii“. Departe de a emana o stare de spirit arhaică, o repliere tribală asupra sinelui, „Internaţionala verde“ făcea apel la „ideea agrarianismului universal“ şi a „democraţiei agrariene“. Liderul ţărăniştilor cehi, Milan Hodza, era convins că „democraţia agrară este legătura puternică care-i va uni pe oameni pe plan internaţional, o unitate informală, organică şi psihologică care va contracara orice atacuri venite de la dreapta imperialistă sau de la stânga bolşevică“.

Cine îşi mai aduce aminte astăzi de „cea de a treia cale“ din anii ’20? Comuniştii, care urau ţăranul român, şi elitele neoliberale, care îl dispreţuiesc şi vor să-l transforme  în orice altceva decât ţăran, au şters din memoria colectivă mai toate datele relevante despre un sistem economic centrat pe familie şi pe asocierea  în cooperative. Liderii agrarieni de atunci, un Ion Mihalache, un Milan Hodza sunt daţi pe nedrept uitării.  În ciuda greşelilor pe care le-au făcut, partidele agrariene din anii ’20 au demonstrat că ţărănimea a ştiut să-şi asume pe deplin responsabilitatea politică ce i-a revenit.

Am vorbit despre lucruri care poate v-au luat prin surprindere. Am insistat, chiar mai mult decât ar fi trebuit, asupra tezei „modernizării ratate“.  În diferitele ei variante, teza constituie un impediment major  în calea adoptării unor politici favorabile satului românesc. Urmărind un efect delegitimizator,  îi plasează pe cei care o contestă  în tabăra „paseiştilor“, „neopăşuniştilor“ şi chiar a „neoligionarilor“. Şi, nu mai puţin important, contestă rolul istoric al ţărănimii  în construcţia României moderne precum şi posibilitatea ca satul românesc să fie altceva decât un anacronism „neolitic“ într-o lume globală.

V-a surprins poate faptul că m-am referit la trecut,  în loc să iau  în discuţie viitorul, aşa cum anunţa titlul acestei prelegeri.  Am insistat asupra trecutului  întrucât cred că lecţiile sale ne sunt absolut necesare. Doar pornind de la reperele pe care ni le oferă modelele agrariene interbelice şi mişcarea cooperatistă din perioada antecomunistă, doar construind  în acelaşi spirit entuziast şi patriotic, doar aplicând o adevărată politică agrară sustenabilă – aşa cum au făcut cei din interbelic – şi nu recurgând la o simplă panoplie de acţiuni dezlânate, vom reuşi să aşezăm pe baze solide renaşterea satului românesc. Cuvintele lui Virgil Madgearu, sunt astăzi mai actuale ca niciodată: „Baza existenţei noastre de Stat este agricultura; suntem, orice am zice şi orice am face, un Stat de ţărani. Organizarea producţiunei naţionale  înseamnă,  înainte de toate, crearea condiţiunilor pentru ridicarea producţiunei naţionale a agriculturii ţărăneşti: creditul, cooperaţia şi şcoala. Aceasta nu poate să fie  însă misiunea oligarhiei financiare, pentru că  în tendinţa ei firească intră sistemul de exploatare a muncii ţărăneşti pe calea aparatului de circulaţiune, şi apăsării fiscale, care este  împotriva intereselor de dezvoltare a producţiunei naţionale. Intensificarea producţiei agricole ţărăneşti este  însă condiţia sine qua non pentru crearea unei industrii naţionale,  în raport cu forţele naturale de existenţă, o industrie naţională care să fie cu adevărat creatoare“.

Având o imagine mai clară asupra economiei noastre ţărăneşti din epoca ante-comunistă, putem, acum, la finalul acestei prelegeri, să aruncăm o privire asupra viitorului. Voi  încerca să răspund la  întrebări pe care, cred, şi le pun mulţi dintre dumneavoastră: care este relevanţa acestor modele agrariene interbelice pentru prezentul şi viitorul politicilor agrare? Ce soluţii concrete propunem noi, inspiraţi fiind de spiritul, practicile şi principiile unor vremuri pe care mulţi le credeau apuse pentru totdeauna?

Moştenitorul direct al practicilor şi principiilor agrarienilor interbelici este distributismul. Distributismul, care nu  înseamnă,  în nici un caz, redistribuire socialistă sau pomeni electorale, are ca obiectiv răspândirea bunăstării pe scară largă prin generalizarea şi  încurajarea micii proprietăţi productive şi a formelor asociative de tip cooperatist.  În agricultură, distributismul favorizează mica fermă de familie, cooperaţia, agricultura sustenabilă, dezvoltarea pieţelor locale pe baza reţelelor de producători asociaţi. Distributismul  încurajează unităţile de desfacere (de la magazinul de la colţul străzii până la marile lanţuri comerciale) să se aprovizioneze cu produse agricole locale sau autohtone, capitalul păstrându-se astfel  în comunităţi şi fiind investit  înapoi, spre bunăstarea localnicilor. Distributismul este modelul socio-economic care poate garanta dezvoltarea durabilă a zonelor rurale  întrucât presupune că resursele naturale și mediul sunt folosite  în manieră sustenabilă. Nu este  în nici un caz un model exclusivist. Distributismul acceptă pluralitatea formelor de proprietate, de la  întreprinderi private, companii listate la bursă, cooperative, întreprinderi de stat,  întreprinderi hibride sau mixte (în care statul și investitorii privați sunt coproprietari). Nici uneia dintre aceste firme nu trebuie să i se permită  însă controlul monopolist asupra prețurilor și alte practici monopoliste sau să externalizeze costurile către societate.

Moştenitorul direct al practicilor şi principiilor agrarienilor interbelici este distributismul. Distributismul, care nu  înseamnă,  în nici un caz, redistribuire socialistă sau pomeni electorale, are ca obiectiv răspândirea bunăstării pe scară largă prin generalizarea şi  încurajarea micii proprietăţi productive şi a formelor asociative de tip cooperatist.

Distributismul face parte dintr-o economie smerită, bazată pe cooperative şi solidaritate socială. Economia smerită ţine cont de limite şi  înţelege că noi toţi existăm  în cadrul unei economii superioare – economia lui Dumnezeu, Marea Economie a creaţiei, aşa cum o numeşte Wendell Berry, celebrul scriitor agrarian din SUA. Nimic nu există  în afara Marii economii: „Suntem  în ea, cu ştirea sau fără ştirea noastră, cu voia sau fără voia noastră“, scrie Wendell Berry.  În această economie totul se leagă, este interconectat, totul este un dar al Vieţii unde fiecare  îşi joacă partitura sa – ursul  îşi are rolul sau, furnica pe al ei, omul ca iconom al acestei ordini este chemat să vegheze ca rânduiala să nu fie stricată.  În fiecare zi ţăranului i se oferă mărturii multiple ale bunătăţii şi puterii divine, de la germinaţia seminţelor până la creşterea holdelor şi sănătatea vitelor. Dacă anul acesta se fac roşii, şi dovlecei, şi grâu, sau dacă nu se fac, depinde până la urmă de vrerea lui Dumnezeu.  Seceta sau ploile devastatoare ne confirmă de fiecare dată  faptul că nu putem să ne sustragem Marii Economii divine. „Cea de a treia cale“ propusă de agrarienii interbelici şi de  întemeietorii cooperaţiei româneşti era smerită  întrucât ştia să se conformeze Marii Economii. Prin aceasta, ei nu erau în afara sau  în urma timpurilor, ci mult  înaintea lor. Astăzi, a funcţiona  în cadrul limitelor naturale şi a nu te  îmbăţoşa împotriva Marii Economii nu este o dovadă de primitivism, ci de clarviziune.  înseamnă să aplici principiile dezvoltării durabile. Când ţăranul este smerit, când are credinţă şi respectă creaţia lui Dumnezeu, el ştie că nu are de ce să se teamă de greutăţi. Unii vor numi o astfel de atitudine superstiţie – eu o numesc grijă faţă de securitatea alimentară.

Nu va trece mult şi va sosi momentul adevărului. Adevărul cumplit care ne va aminti  în mod brutal consecinţele iresponsabilităţii noastre. Se vor năpusti peste noi, toate deodată, efectele crizei economice şi morale, ale  distrugerii ecosistemelor terestre, efectele epuizării surselor ieftine de combustibili fosili, lipsei de apă şi, drept consecinţă, preţuri astronomice la alimente. Atunci ne vom da seama ce  înseamnă să trecem nepăsători peste realităţi evidente, să dăm uitării lecţiile istoriei şi să neglijăm adevărul de la baza creaţiei divine. Atunci nimeni nu va mai pune sub semnul  întrebării  valoarea agriculturii sustenabile centrate pe mica fermă de familie şi pe cooperaţie. Dar va fi prea târziu. Trebuie să descoperim  începutul crizei astăzi pentru a o putea  învinge mâine. România rămâne  încă tributară vechilor mentalităţi.  Am uitat că agricultura productivistă de pe vremea comunismului – agricultura fără haturi, fără limite şi fără Dumnezeu – a răvăşit satele şi a secătuit pământul tocmai fiindcă nu ţinea cont de ţărani şi nu-i păsa dacă distrugea sau polua solul şi sursele de apă. Trebuie să ne hotărâm ce vrem. Un ,,mare” fermier afacerist  sau  un ţăran care ne hrăneşte cu produse sănătoase? Continuăm să ruinăm micul producător agricol? Să subminăm mica proprietate rurală  în numele „eficienţei“? Sau consolidăm proprietatea rurală – fără  însă a lichida gospodăria ţărănească – prin  încurajarea formelor cooperatiste?

Urmăm logica financiară a „maximizării profiturilor“, a „celor mai mici costuri“ – mici fiindcă nu ţin cont de externalităţile negative – sau urmăm logica agriculturii sustenabile care ţine cont de costurile ecologice şi de cele de transport? Continuăm să  încurajăm importul de produse agricole ieftine, care vin de la mii de kilometri distanţă? Sau le  înlocuim cu cele româneşti de o calitate superioară şi obţinute  în condiţii ecologice  în cadrul unei agriculturi de proximitate? Vrem produse ieftine dar pline de otrăvuri sau produse cu valoare adăugată obţinute prin metode ecoeficiente? Efectiv, pentru România renaşterea agriculturii tradiţionale ar fi mană cerească. Sfintele Scripturi ne spun că hrana,  înainte de orice, este expresia domniei lui Dumnezeu asupra creaţiei şi a iubirii sale faţă de oameni. Un semn al prezenţei lui Dumnezeu: „Iată, eu le voi ploua pâine din cer“. Episodul biblic al manei cereşti exprimă semnificaţia adâncă a agriculturii tradiţionale. Hrana nu este un produs, ci un dar de la Dumnezeu, de care trebuie să ne  îngrijim cu atenţie. Fiind iconom, ţăranul nu va percepe condiţionalitatea ecologică drept o constrângere, aşa cum o percep adepţii agriculturii productiviste, ci ca un element care poate fi valorizat. Nu atât subvenţiile vor salva satul românesc, cât restaurarea iconomiei, a relaţiilor ţăranului cu Dumnezeu, cu natura şi cu semenii lui de la sat şi de la oraş. Obiectivul unei politici de dezvoltare rurală astăzi nu este numai să amelioreze competitivitatea; trebuie  întărite legăturile dintre ţăran şi mediul sau socio-cultural: „Isoler le paysan, c’est le tuer“ ( A-l izola pe țăran înseamnă să-l omori) , afirma Gerard Peltre, preşedintele grupului consultativ de dezvoltare rurală al Comisiei Europene. Această restaurare a relaţiilor stricate nu se face  în vorbe, ci prin măsuri şi fapte concrete.

Iată doar câteva sugestii:

Una dintre cheile dezvoltării sustenabile a României ar fi parteneriatul sat-oraş şi crearea deeconomii agricole locale (EAL). Aceste EAL-uri ar trebui să devină un obiectiv prioritar al programelor de dezvoltare rurală din mai multe motive. Ele ar furniza ţării hrană de calitate, un factor-cheie  în asigurarea stării de sănătate fizică; ar asigura securitatea alimentară a României şi una dintre bazele producţiei pentru export; ar  îmbunătăţi  în mod substanţial ocuparea forţei de muncă prin relocalizarea ei  în zonele rurale; ar păstra tradiţiile şi valorile româneşti şi ar promova solidaritatea socială.  În sens mai restrâns, EAL-ul implică „importul“  în zonele rurale de aptitudini tehnice şi capacităţi industriale şi „exportul“  înapoi, către zonele urbane, de produse prelucrate, cu valoare adăugată.

Este necesară o dezurbanizare a forţei de muncă. Trebuie sa  întoarcem fluxul migraţionist spre sate, sa micşorăm congestia urbană şi să stopăm declinul regiunilor rurale. Aceasta se va realiza in primul rând prin crearea unei adevărate societăţi rurale cooperatiste. Pe lângă multiplele lor avantaje economice, cooperativele vor deveni şi nuclee ale unei noi concepţii civice, îmbinând principiile universale ale cooperaţiei cu solidaritatea şi autoguvernarea locală. Oamenii vor fi atraşi spre cooperativele din regiunile rurale, nu numai de noi oportunităţi economice, ci şi de valorile şi principiile sănătoase pe care cooperativele le promovează, de noile sinergii care se vor stabili  între toţi actorii locali: ţărani, meşteşugari şi meseriaşi, profesori, preoţi, doctori, comercianţi.

Vom putea crea noi locuri de muncă şi prin crearea la sate a unui sistem de subcontractare cu un număr mare de ateliere mici. Economiile agricole locale  ar pune pe picioare o industrie rurală, adaptată nevoilor locului, care nu ar distruge identitatea tradiţională a satului românesc. Mă refer,  în primul rând, la un sistem distributist de industrii de prelucrare – produsele agricole, piscicole şi produsele pădurilor vor fi prelucrate  în mici fabrici de conserve, de brânzeturi, mori, fabrici de mobilă etc. Prin „unităţi mici de prelucrare“  înţeleg unităţi a căror dimensiune nu va dăuna sau distruge înfăţişarea şi sănătatea regiunilor rurale, liniştea şi firescul vieţii din satele româneşti. Dacă o astfel de  întreprindere va polua sonor sau va produce reziduuri toxice de orice fel, va fi un indiciu că oastfel de entitate economică este inadecvată acelei regiuni.

Nu trebuie neglijată nici economia rurală bazată pe arte şi meserii.  În Occident, cizmăria, croitoria, meseriile care implică ucenicie aparţin „industriilor de lux“. Modelul de dezvoltare bazat pe parteneriatul sat-oraş trebuie să fie – conform cercetătoarei americane Jane Jacobs – asemănător deltei, şi nu deşertului. Dezvoltarea nu  înseamnă doar creştere, ci mai ales diversificare. Localităţile rurale româneşti care trăiesc din banii trimişi acasă de emigranţi seamănă cu deşertul, care ziua primeşte căldura soarelui, iar noaptea o pierde. Parteneriatele sat-oraş ar crea zone pline de viaţă asemănătoare deltei – delta primeşte căldura şi apa, pe care le reţine, făcându-le să  întreţină viaţa  într-o reţea de canale şi grinduri – nu agregare  în şuvoiul unui fluviu, ci diversificare  în reţea. O afacere creează noi afaceri, iar părinţii firmelor de mâine sunt firmele de azi,  într-o evoluţie care creează tot mai multe oportunităţi şi forme de manifestare. Finanţarea parteneriatului sat-oraş se va derula  în principal prin intermediul băncilor populare, cooperatiste. Aceste instituţii, cu o tradiţie glorioasă  în România, trebuie revitalizate de urgenţă. O formă de  întărire a relaţiei sat-oraş ar fi Community Supported Agriculture (agricultura susţinută de comunitate), o cooperativă ai cărei membri sunt atât producătorii agricoli rurali (sau, mai nou, chiar urbani!), cât şi consumatorii dornici de produse proaspete. ( în ultima vreme, au  început să apară şi iniţiative româneşti pe linia aceasta,  în Cluj, Arad, Giurgiu.)

Stimulentele economice nu sunt  însă de ajuns. Avem nevoie de o infrastructură intelectuală care să promoveze virtuţile tradiţiilor româneşti şi ale vieţii la ţară. Şcoala, Biserica, mass media şi personalităţile marcante ale vieţii noastre culturale şi religioase sunt chemate să popularizeze un nouagrarianism. Renaşterea satului romanesc ar putea contracara entropia socială care devastează România de astăzi. Sistemul actual accelerează nu numai epuizarea resurselor naturale ci şi a celor umane (slăbeşte familia şi relaţiile personale). Tinerii  trebuie să redescopere virtuţile „localismului“. O cultură globală uniformizantă este la fel de aridă precum peisajul rural cu haturile desfiinţate pentru a face loc practicilor nivelatoare ale monoculturii şi fabricii de crescut animale. Spre deosebire de opinia prevalentă, care anunţă moartea iminentă a satului românesc, eu cred că vom avea comunităţi rurale viabile şi peste o sută de ani.  În secolul XXI nu va mai exista o „alternativă urbană“ de dezvoltare a României aşa cum au visat comuniştii.  În următorii 20 de ani,  în România, ca mai peste tot  în lume, vor fi refăcute legăturile oamenilor cu pământul. Agricultura productivistă, cu obsesia maximizării profitului prin sporirea producţiei nu este sustenabilă: poluează planeta, epuizează resursele de energie neregenerabilă, distruge comunităţile locale şi încălcă drepturile omului la securitate alimentară. Ea va  împărtăşi probabil soarta dinozaurilor industrializării comuniste. Dacă  în România va avea loc o renaştere creştină, şi  în paralel o îmbunătăţire a calităţii vieţii, declinul populaţiei va fi oprit; vom avea din nou o largă şi viguroasă populaţie rurală, cu o forţă calificată de muncă.  Încet dar sigur, căile şi virtuţile ţărăneşti vor reapărea în societatea românească. Satul, considerat astăzi fără viitor, va salva România.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Arhivă articole